”Prea Ilustrul Marchiz de Vargas Llosa”

„Este preferabil să-i înţelegi pe oameni, în loc să-i judeci.”

”Prea Ilustrul Marchiz de Vargas Llosa” – titlul i-a fost oferit de Casa Regală a Spaniei în 2011, atunci când s-a instituit şi linia nobiliară a „Marchizatului de Vargas Llosa” –  nu e doar Doctor Honoris Causa al Universității din Cluj, membru al „Academiei Regale Spaniole” din 1996, liderul formațiunii politice Movimiento Liberdad din Peru, fost candidat la președinția acestei țări, unul din cei mai importanți romancieri și eseiști născuți în America Latină, unul dintre  exponenții cei mai talentați ai unei mode literare cu care latino-americanii ies la rampă foarte orgolioși, alături de Julio Cortázar, Ernesto Sábato, Jorge Luis Borges din Argentina, Carlos Fuentes din Mexico, sau Gabriel García Márquez din Columbia, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (2010) datorat măiestriei cu care a reușit „cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrîngerii individului”, al Premiului „Miguel de Cervantes”, considerat un Nobel al literaturii din spațiul hispano-american, ci, mai presus de toate, omul creator – acel homo faber în sensul clasic al cuvântului, care și-a esențializat menirea într-un principiu existențial fundamental de natură estetică: ”Lumea nu poate exista fără ficțiune”.

„Ca o vrajă – oferindu-ne iluzia de a avea când nu avem, de a fi ceea ce nu suntem, de a accede la acea imposibilă existenţă în care aidoma zeilor păgâni, ne simţim muritori şi nemuritori în acelaşi timp, literatura ne sădeşte în spirit nonconformismul şi revolta… De aceea trebuie să continuăm să visăm, să citim şi să scriem: e cea mai bună cale de a ne alina condiţia trecătoare, de a opri scurgerea timpului şi de a face imposibilul posibil.”

Crezul său artistic, afirmat fără echivoc în discursul de acceptare a Premiului Nobel ţinut în faţa membrilor Academiei Suedeze, este că literatura are o funcție ontologică, aceea de a ține lumea în mișcare, după ce îi asigurase trainicele temelii: „Ficţiunea este mai mult decât un divertisment, mai mult decât un exerciţiu intelectual care ne ascute sensibilitatea şi ne trezeşte simţul critic. Este o necesitate absolută pe care civilizaţia o are ca să existe în continuare. Din peşteră până la zgârie-nori, de la bâtă până la armele de distrugere în masă (…), ficţiunile literaturii au multiplicat experienţele umane, împiedicându- ne, bărbaţi şi femei, să ne prăbuşim în letargie, egocentrism şi resemnare”, spune el în discursul din cadrul galei.

Scriitorul se simte un produs al unei tradiții literare din care a știut, cu un simț al esențelor extraordinar, să extragă liniile de forță ale scriiturii lui, astfel încât să dea lumii un produs artistic cu totul original prin care să exprime, într-o manieră profund modernă, problemele, frământările, obsesiile dintotdeauna ale existenței umane: Timpul, Iubirea, Moartea, Istoria și Societatea.

Modelele pe care le-a urmat sunt adevărații întemeietori de filozofie estetică și culturală, exponențiali pentru epoca lor: „Flaubert m-a învăţat că talentul înseamnă disciplină neabătută şi o mare răbdare. Faulkner, că forma – scrisul şi structura – înalţă sau împovărează subiectele. Martorell, Dickens, Balzac, Tolstoi, Conrad, Thomas Mann, că volumul şi ambiţia sunt tot la fel de importante într-un roman, pe cât sunt abilitatea stilistică şi strategia narativă. Sartre, că un cuvânt este un act şi că un roman, o piesă de teatru sau un eseu, angajate în actualitate şi în cele mai bune opţiuni ale ei, pot schimba cursul istoriei. Camus şi Orwell, că o literatură dezbărată de morală este inumană, şi Malraux, că eroismul şi epicul sunt tot atât de posibile în prezent pe cât erau în vremea argonauţilor, a Odiseei şi a Iliadei”.

Așa încât Jorge Mario Pedro Vargas Llosa, născut la 28 martie 1936 la Arequipa, în Peru, scriitor reprezentativ pentru realismul magic al ultimei perioade, poate fi considerat, pe bună dreptate, un arc de triumf care unește modernismul de mișcarea postmodernă printr-o viziune sui generis, rolul literaturii, al ficţiunii, fiind pentru el tocmai acela de a transfigura marele vid dintre speranţă şi posibilitate într-o operă dedicată Naturii umane, animată de o energie inepuizabilă: impulsul creator.

Opera lui, fie că este vorba despre romane, memorialistică, proză scurtă, publicistică sau teatru, dintre care cele mai cunoscute sunt Oraşul şi câinii, Povestaşul, Mătuşa Julia şi condeierul, Cine l-a ucis pe Palomino Molero?, Elogiu mamei vitrege, Scrisori către un tânăr romancier, Paradisul de după colţ, Adevărul minciunilor, Lituma în Anzi, Peştele în apă, Tentaţia imposibilului, Caietele lui don Rigoberto, Casa Verde, Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu, Rătăcirile fetei nesăbuite, Pantaleón şi vizitatoarele, Băieţii şi alte povestir, Visul celtului, Călătoria către ficţiune, O mie şi una de nopţi, Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary, Arme şi utopii, Eroul discret, Conversaţie la Catedrala, Sărbătoarea Ţapului, Războiul sfârşitului lumii, Civilizația spectacolului, mărturisesc o vocație a povestitorului înnăscut, el hablador – cum el însuși se definește metaforic, în spatele unui personaj alter ego, care, inspirat din substanța concretă, palpabilă, a realității, e învestit cu forța magică de a a crea poveşti capabile să descopere sau să creeze sens în avantajul umanității, care să se reînnoiască permanent din aceste seve inepuizabile.

„Deşi mi-am dedicat viaţa altor genuri de literatură, iubirea precoce pentru teatru nu s-a stins niciodată şi a continuat să pâlpâie acolo în umbră.”

El e ”acel om care străbătea jungla încolo şi-ncoace, printre familiile şi satele machiguengas,  supravieţuitorul unei lumi străvechi, un reprezentant al celor mai îndepărtaţi strămoşi, şi o dovadă palpabilă că acolo, încă de pe atunci, de la capătul ameţitor de îndepărtat al istoriei omeneşti, încă dinainte ca istoria să înceapă, existau deja fiinţe care practicau ceea ce eu aveam de gând să fac cu viaţa mea – să o dedic inventării şi istorisirii unor poveşti”, după cum mărturisește în Povestașul.

”Sunt un romantic!” – își justifică el dragostea de viață, care l-a recompensat pe măsura implicării lui în tot ceea ce dă fervoare existenței noastre atât de efemere. Cutezanță? Luciditate? Instinct de supraviețuire? Se vede că lecția lui Llosa ne poate inspira, atâta timp cât oferă o rețetă viabilă a fericirii și a longevității: ”Ca o vrajă – oferindu-ne iluzia de a avea când nu avem, de a fi ceea ce nu suntem, de a accede la acea imposibilă existenţă în care aidoma zeilor păgâni, ne simţim muritori şi nemuritori în acelaşi timp, literatura ne sădeşte în spirit nonconformismul şi revolta… De aceea trebuie să continuăm să visăm, să citim şi să scriem: e cea mai bună cale de a ne alina condiţia trecătoare, de a opri scurgerea timpului şi de a face imposibilul posibil.”

În 10 decembrie 2010, cu prilejul decernării premiului Nobel pentru literatură, LLosa ținea următorul discurs (Banquet Lecture), în Stockholm.

”Sunt povestitor, așa că, înainte de a vă propune un toast, vă voi spune o poveste.

A fost odată un băiat care a învățat să citească la vârsta de cinci ani. Acest lucru i-a schimbat viața. Datorită poveștilor de aventură pe care le-a citit, a descoperit o modalitate de a scăpa din casa săracă, din țara săracă și din realitatea săracă în care trăia,  reușind astfel să călătorească în locuri minunate, fascinante, populate cu cele mai frumoase ființe și cele mai surprinzătoare lucruri, unde fiecare zi și fiecare noapte aduceau o formă de beatitudine mai intensă, mai palpitantă și mai neobișnuită.

Îi plăcea atât de mult să citească povești, încât, într-o zi, acest băiat, care era acum tânăr, s-a apucat să le inventeze și să le scrie. Îi era greu să o facă, dar îi făcea plăcere să scrie povești la fel de mult pe cât îi plăcea să le citească.

Personajul din povestea mea, însă, era foarte conștient de faptul că lumea reală era una, iar lumea fantastică a viselor și a literaturii cu totul altceva și că aceasta din urmă a ieșit la iveală doar când a citit și a scris povești. În restul timpului, a dispărut.

Până când, într-o zi, la primele ore ale dimineții, protagonistul poveștii mele a primit un apel misterios în care un domn cu un nume care sfidează orice pronunție l-a anunțat că a câștigat un premiu și că pentru a-l primi trebuie să călătorească într-un loc numit Stockholm, capitala unui ținut numit Suedia (sau ceva de genul).

Spre totala lui nedumerire, personajul meu a început atunci să experimenteze în viața reală una dintre acele povești pe care până atunci le găsise doar în tărâmul ireal și ideal al literaturii. S-a simțit brusc ca și cum trebuie să se fi simțit săracul atunci când a fost confundat cu prințul din „Prinț și cerșetor” de Mark Twain.

El este încă acolo, destul de speriat, fără să știe dacă visează sau este pe deplin treaz, dacă ceea ce se întâmplă este adevărat sau minciună, dacă ceea ce se întâmplă este viață sau literatură, pentru că granița care îi desparte pe cei doi pare să fi dispărut total.

Dragi prieteni, acum pot să propun toast-ul pe care îl promisesem. Să  închinăm pentru Suedia, acel regat ciudat care pare să fi săvârșit, pentru câțiva privilegiați, miracolul de a transforma viața în literatură și literatura în viață.

Noroc (skål) și mulțumesc frumos!”

Și un ultim, dar nu cel din urmă argument în favoarea lecturii operei lui Mario Vargas Llosa:

„Lumea literaturii, lumea artei, este lumea perfecţiunii, este lumea frumuseţii.”

Citiți articolul întreg pe Catchy.ro.