poezia e altceva?
nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumină cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?
Mircea Ivănescu (n. 26 martie 1931, București – d. 21 iulie 2011, Sibiu) scriitor, poet, eseist și traducător român. A fost, pe rând, redactor la Agerpres, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală și la revista „Transilvania” din Sibiu.
Citind cu atenţie cărţile lui Mircea Ivănescu, constatăm că poetul are cu totul alt scop decât să distrugă mirajul poeziei. Intenţia lui este, dimpotrivă, să păstreze acest miraj, în forme care să nu atragă atenţia publicului şi să nu declanşeze hohotele de râs persiflatoare. Asemenea unui precaut colecţionar de tablouri care ar trece prin mulţime ţinând sub braţ o pânză de Rembrandt învelită în ziare, poetul se apără de acţiunea distructivă a ironiei dând lirismului lui o expresie anostă, insignifiantă. – Alex Ştefănescu
În viziunea criticilor, poezia lui Mircea Ivănescu – al cărei protagonist este un alter ego al poetului, Mopete, o anagrama a cuvintelor „poet“ și „poem“ – nu are echivalent în literatura autohtonă.
mopete în atmosfera lăuntrică
mopete s-a instalat într-o seară comod,
la marginea focului, să-și citească gazeta –
în spatele lui, scara care suia la pod
trosnea când lumina focului își înfigea egreta
pe câte o treaptă. mai foșnea și mopete
când întorcea foaia să urmărească ce scrie
despre una sau alta. din când în când își nota pe manșete
câte o idee, ca să poată mai târziu să o transcrie
când avea să se ducă la culcare, pe peretele de deasupra
patului. alături, pe măsuță, avea sticla și paharele
(îl așteptase în seara aceea pe marele
lui prieten – dar nu venise). asupra
întregei scene era o liniște binefăcătoare.
nivelul lichidului în sticlă scădea cu câte o palmă liniștitoare.
Citește și Așadar nu există singurătate
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.