Motto: „Aici, din rodul adunat din rapsodii de vânt
s-aud, adeseori, răsunete de jalnice litanii
căci toţi poeţii din Bugeac, în fiece cuvînt,
au rezonanţe dulci de sentimente stranii.”
(Boris Baidan, „Fragment pentru prieteni”)
Am iniţiat acest dialog într-un moment de profundă nelinişte. Poeţii nu pot opri războaiele şi nu-i pot opri nici pe dictatorii care le declanşează. Poemele scrise în vremuri de război sunt asemeni unor levitații de-asupra nenorocirilor abătute peste vetrele oamenilor, dar şi asupra lumii întregi aflate în declin moral.
Chiar dacă artele constituie apanajul unor vremuri liniştite, poeţii, pe timp de război, îşi caută în locul cel mai adânc al sufletului rezerve de supravieţuire.
Poezia, ca şi muzica, este un fel Rugăciune, vine de Sus cu un rost, vine să menţină umanul din noi. Și nu am nici o îndoială că umanul, binele, frumosul au învins mereu dezmăţul, răul, oribilul, întunericul.
Iniţial, am selectat câteva poeme scrise în primele luni ale războiului declanşat de regimul de la Moscova împotriva Ucrainei, unele sunt scrise chiar în primele zile de război. Urmărind cronologic apariţiile lor pe paginile unor autori contemporani (Nicolae Leahu, Vadim Bacinschi, Irina Nechit, Călina Trifan ş. a. ) am descoperit în aceste poeme o radiografie a trăirilor autentice. Uneori scrâşnet, alteori blestem, uneori rugăciune, alteori elegie, aceste câteva poeme conturează o forţă a binelui, dar şi teama, neşiniştea, nesomnul ochiului veghetor din zodia cumpenei.
Pentru întregirea tabloului, am avut curiozitatea să răsfoiesc paginile unor poeţi dintr-un alt timp istoric, dar din acelaşi spaţiu geografic (Sudul Basarabiei Istorice, Bugeacul) Andrei Ciurunga, Teodor Nencev, Boris Baidan.
Avea dreptate Paul Goma când afirma: «Spune-mi unde te afli, în spaţiu, ca să-ţi spun ce ţi s-a întâmplat în timp…»
Geografiile sunt, în fond, de ordin spiritual. Poeţii există, în primul rând, în spirit și nu pot fi constrânşi de granițele fizice ale teritoriilor în care se nasc, graniţe pe care istoria, de multe ori, le impune în momentele cruciale ale destinului lor, arareori lăsându-le şansa de a putea vorbi despre o identitate mulțumitoare. Asfel, poeţii din Basarabia, forțaţi de istorie să existe dincolo de geografiile reale ale spațiului româneșc, își înalţă prin scris cetăţi spirituale, apărându-le în fața istoriei.
Îi putem numi poeţi de la răscrucile timpurilor, poeţi din “zodia cumpenei”, poeţii detestând războaiele. Chiar dacă scrisul lor, caligrafia poetică, sunt diferite, vibraţiile dintre cuvinte sunt la fel, tensiunea lirică atinge aceleaşi înălţimi. În singularitate, rolul lor ar fi poate limitat (nu ştiu), dar, aliniaţi în faţa aceluiaşi destin, vocile lor capătă forţă, unitate, profunzime. Nu ştiu dacă poezia pansează răni, nu ştiu dacă poemele vindecă traume, dar ştiu că ele pot deveni pietre de hotar, cetăţi de apărare, făclii aprinse.
Irina Nechit: Războaiele aduc haos, răstoarnă valori, anulează iluzii, spulberă niște reprezentări ale noastre despre artă, modifică raportul dintre frumos și urât, dintre uman și subuman. Se modifică și modul de a înțelege inspirația, sensul ei se distorsionează. Dacă pe timp de pace ni se tot cerea, de peste tot, să fim activi, creativi, inspirați, acum nici nu mai contează dacă ne vizitează sau nu inspirația, imporant e să rămânem în viață. Și nu mai așteptăm momentul ca realitățile războiului să ne inspire, aceste realități năvălesc peste noi, ne asaltează, ne obsedează, încât răbufnim, ne revărsăm frica și panica în cuvinte, povestim tulburați despre cele văzute, auzite sau trăite, strigăm indignați, îi blestemăm pe invadatori, deplângem victimele sau scâncim de durere, războiul fiind prezent inevitabil în textele noastre de la care nu așteptăm să fie neapărat artistice, ci în primul rând autentice, veridice, cu impact. De când există literatura, s-a tot scris despre războaie și despre nenorocirile pe care le-au adus, despre cotiturile în istorie provocate de conflagrații cu tentă apocaliptică. Dar și despre felul cum oamenii au luptat, s-au sacrificat, au rezistat și au readus pacea, cum au salvat de la distrugere suflete, vieți sau locuri, obiecte, spații unde lumina învinge. Războiul e o temă majoră, dar nu cred că ororile acestuia ne inspiră. Mai degrabă e o temă de care nu putem fugi, nu o putem ocoli, nu putem scăpa de ea.
Călina Trifan: Poezia depinde mai mult de un auz, simț și văz intern, decât de realitate. Și de inspirație. Războiul ne-a pus pe gânduri. Încotro ne îndreptăm? Îngroziți sunt nu doar cei de pe câmpul de luptă, ci și noi. Nu ne inspiră războiul, ci durerea pe care o provoacă, necunoscutul… Pe timp de război ,,s-ascund și cântecele”.
Irina Nechit: Aș vrea ca totul să se înnoiască, să apară idei novatoare cu-adevărat utile, productive, aș vrea să ne debarasăm de rugina unui sistem vechi, de balastul unor prejudecăți, mi-aș dori ca națiunile dominatoare să înțeleagă că nu pot trăi fără cele mici, că puterea vitală se află și în cei aparent neînsemnați, nu doar în cei privilegiați de soartă. Bine ar fi ca, în general, planeta să se scuture de rele, să se elibereze de focul bătăliilor, de zgomotul exploziilor, de cruzimea ucigașilor. Mă tem, însă, că oamenii în această zonă geopolitică se vor mai bate încă mult timp, agresorii vor nimici sate, orașe, lanuri de grâne, mă tem că Putin abia a sorbit din sângele victimelor și apetitul lui pentru crimă va crește, așa că nu am nici cea mai vagă idee despre cum va fi lumea în anii următori.
Călina Trifan: Mi-e groază să mă gândesc. Lumea s-a clătinat din țâțâni. Mai departe se va alege praful. Suntem pe un tărâm nesigur, plin de primejdii. Globale. Vreau să fiu optimistă în privința zilei de mâine și a viitorului nostru chiar împotriva evidenților… Dragoste, îngrijorare, milă trăiesc. E greu de presupus cum va arăta lumea dacă războiul se va declanșa la scară mondială. Poezia însă pune gândurile în ordine și armonie. Nu vreau să moară poezia! Viața și poezia sunt lucruri fermecătoare, perene! Dea Domnul, să trimită mai multă încelepciune ,,mai marilor lumii”, ca într-un târziu, să triumfe viața și poezia vieții!
Irina Nechit: Când armele vorbesc, muzele tac. Dar la un moment dat, muzele rup tăcerea și izbucnesc în opere de o forță care se poate opune dezastrului. Ne imaginăm că artele, cultura, eforturile civilizatoare pot opri prăbușirea, făcând posibilă înălțarea. Însă nu știm când se va opri mașinăria războiului sau dacă se va opri.
În perioada aceasta de maximă încordare, neliniște, cărțile ne ajută să îndurăm, să rezistăm, să trăim. Dintre cele citite de mine recent, voi aminti de poemele de pe front ale lui Apollinaire, de „Pădurea spânzuraților” de Rebreanu, de „Zorba Grecul” al lui Kazantzakis, de poemele Augustinei Visan din „Fă ceva tată”, de cartea de poezie „Lucy” a Teodorei Coman, de poemele Marianei Codruț de pe facebook, de poemele lui Rabindranat Tagore. Mă mai întrebați, cum îmi alimentez scrisul. Înainte de toate, grijile mele sunt legate de supraviețuire. În prim plan e viața, existența, abia apoi vine scrisul. Mângâierea care vine de la versuri, de la diferite texte, e trecătoare. Ca o adiere de vânt într-o zi secetoasă.
Călina Trifan: Arta, artiștii nu pot opri dezastrele, războaiele. Arta și artiștii se pronunță împotriva morții , împotriva războiului, împotriva uitării. Acum citesc Biblia, comunicatele de presă de război… Cu gânduri bune, Călina Trifan.
IRINA NECHIT
Volume: „Cartea rece” (1996); „Un viitor obosit” (1999); „Gheara” (Bucureşti, 2003); „Un fel de linişte” (Bucureşti, 2006); „Copilul din maşina galbenă” (Chişinău, 2010); „Un om de succes şi alte pierderi” (Chişinău, 2018); „Masa de sărbătoare” (Bucureşti, 2020). A semnat volumul de critică teatrală „Godot eliberatorul”; volume de dramaturgie: „Proiectul unei tragedii” (Chişinău, 2001), „Maimuţa în baie” (Chişinău, 2006), „Dramaturgie” (Chişinău, 2017) etc. A publicat peste 200 de lucrări despre teatru, oameni de cultură, sărbători omagiale, manifestări culturale, critică de teatru, activitatea festivalurilor muzicale, simpozioane, saloane naţionale de carte, probleme lingvistice etc. Versurile Irinei Nechit au fost traduse în limbile franceză, italiană, engleză, germană, bulgară și chineză.
Distinsă cu Premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova (1993, 1997, 2000); Premiul Frontiera Poesis (1998); Premiul pentru cel mai bun critic teatral (1999); Premiul „Leonid Cemortan” oferit de Uniunea Teatrală din Moldova (2015); Premiul UNITEM pentru cea mai bună piesă contemporană „Sfaturile Melaniei” (2018); ”Ordinul de Onoare” (2012).
Premoniție
Ape răcoroase
înfășați pământul,
înfășați-l strâns,
toate lumânările s-au stins,
doar o candelă mai pâlpâie în munți
și în apa cea de foc se zbenguie
copii desculți.
(Chişinău, 3 iunie, 2022)
***
Hoinărim pe ulițe
găsim cărarea dispărută în buruieni
ne uităm peste garduri
câinii nu ne latră
nimeni nu dă perdeaua la o parte să ne vadă.
Ne oprim să ne tragem sufletul
la marginea satului
aici e locul de unde poți zări
în unele zile
pe capul ciocârliei
nimbul de aur.
Prăbușiți pe pământ
întinși pe pământ
lenevim cu fața în sus
discutăm discutăm despre vreme
întindem brațele spre cer
îl cuprindem
(Chişinău, 7 iunie, 2022, 06. 35)
CĂLINA TRIFAN
Lui Nicolae Trifan, fratele poetei Călina Tifan, ucis la 19 ani în războiul din Afganistan (1979-1989)
Ți-am trimis, frate
Ți-am trimis, frate
O narcisă scăldată în soare
ți-am trimis în lumea de-apoi
și-un trifoi cu patru foi
îngropat fără cruce și lumânare
te-au găsit? Nu erau ofilite?
Ca să dureze – ține-le în formol
pe cei care vorbesc limba tăcerii
cu sufletul la gură-i ascult
dar asta-i prea mult
hai, n-o face pe mortul
c-ai să sperii viermii de moarte
și-i vei avea pe conștiință, frate!
(Chişinău, 23 mai, 2022, 06. 35)
Arta războiului
Blândețe,
cu mâinile goale
cucerești omul
până în vârful unghiilor,
asta se cheamă
arta războiului.
(Chişinău, 23 mai, 2022, 06. 35)
***
MUZICA PREFERATĂ ÎN 2022
Vara-i plină încă de viață
dar pacea parcă ar fi răposată
prea țin cont cântătoarele
de țara în care se află –
vara asta pe pământ și în ceruri
LINIȘTEA
e muzica cea mai ascultată.
(Chişinău, 9 iunie, 2022, 09. 41)
VADIM BACINSCHI
POEM SAU RUGĂCIUNE
Ochii tăi închişi ceva îmi spun–
Un poem sau poate-o rugăciune…
N-o să aşteptăm noi vremi mai bune.
Le trăim pe astea. Chiar acum…
Ochii tăi închişi aşa îmi spun.
Le trăim profund şi inspirat,
Pân-din noi se-alege doar cenuşa
Şi ne bate cineva la uşă,
Să ne-ntrebe ce s-a întâmplat…
Noi trăim profund şi inspirat.
Peste lume zorile apun.
Oare, se prevăd şi vremi mai bune?
Un poem sau poate-o rugăciune,
Ca-ntr-o sfântă noapte de ajun,
Ochii tăi închişi acum îmi spun…
(Odesa, 27 februarie, 11.02)
***
PE-AICI E TRIST SI FRIG…
Pe-aici e trist şi frig. Se face seară
Şi nu am mai ajuns să mi te văd…
Nici primăvara nu e primăvară–
E vreme sumbră, vreme de prăpăd.
Puţină lume-n jur şi flori puţine.
Vor înflori sau n-or mai înflori?
De-asupra cerul candela ne ţine –
Mai suntem vii, dar am putea muri.
La drept vorbind, puteam să nu ne naştem,
Dar Dumnezeu pe lume ne-a adus
Şi de atuncea stelele le paştem
Şi dăm la strungă soarele, pe-apus.
Ciobani suntem, cu turmele buiestre,
Cu stâna pusă-n fund de Univers…
Vremelnicia veşnicie este
Şi toate-ncap, la urmă, într-un vers.
Cam ca acesta: că se face seară,
Că nu am mai ajuns să mi te văd,
Că primăvara nu e primăvară–
E vreme sumbră, vreme de prăpăd.
Odesa, 14 martie, 20.15.
***
SĂ MAI TRĂIM…
Să mai trăim, să mai trăim, chiar dacă
Ne înconjoară timpuri asasine
Şi ziua care vine, nu mai vine –
Avem numai imaginea-i posacă –
Să mai trăim, să mai trăim, chiar dacă…
Poemul cel de-asear-atâtea-mi spune –
Eşti tu în el, cu pletele în vânturi,
Pe undeva, la capăt de pamânturi,
Şi chipul tău din faţa-mi nu apune…
Poemul cel de-asear-aşa îmi spune.
Îţi simt suflarea, zvâcnetul din tâmple
Şi gura-n flăcări, îngânând poeme…
Niciunde, nimeni n-are să mă cheme.
Eşti tu. Mai mult nimic n-o să se-ntâmple…
Iţi simt suflarea, zvâcnetul din tâmple.
(Odesa, 18 martie, 21.26)
NICOLAE LEAHU
MONSTRUL
Mumia
din mauzoleu
a fătat…
monstrul
Are chipul
iadului,
privirea
demonilor
și horcăit
de fiară
turbată
Calcă
în picioare
sufletele
lui Losev,
Șalamov
și Lihaciov;
trece
cu șenilele
peste inima
cneazului
Mîșkin;
pulverizează
„noviciok”
pe creierul
Natașei
Rostova…
Doar
gîndurile,
cuvintele
și faptele
voastre
îl pot risipi
(Bălţi, 26 februarie, 2022, 7.42)
***
CHIPUL UCRAINEI
O femeie
întrebînd fără teamă
ocupantul
ce caută în țara ei
cu arma în mînă
O femeie
împărțind semințe de răsărită
unui invadator –
să crească
ceva bun și din el
atunci cînd va putrezi
în mormînt
O femeie
– în mijloc de autostradă –
oprind cu pumnii înaintarea
blindatelor putleriste
spre Kiev
O femeie murind
cu arma în mîini
pentru ca
cei cinci copii ai ei
să-și poată plînge
durerea
cu demnitate
O femeie
zămislind
ura
O femeie
zămislind ura
pentru vecie
pentru vecii
(Bălţi, 28 februarie, 2022, 06.47)
***
URÎȚENIA PĂMÎNTULUI
Are mamă
și
urîțenia pămîntului –
propaganda.
Urîțenia pămîntului
are și tată –
mauzoleul.
Urîțenia are și frați și surori:
rachete și tancuri,
seceri, ciocane, focoase – secerători…
Urîțenia are și înaintași –
torționari, paranoici și lași.
(Nu-i
captăm
deocamdată-n
privire
și pe
urmași).
Urîțenia pămîntului e grăbită;
ea nu are timp
să gîndească,
ci numai și numai
și mai tare
să se
sluțească.
Iat-o,
eliberatoarea
de careli – a Careliei;
de estonieni – a Estoniei;
de ceceni – a Ceceniei
și… așa mai departe…
și… așa mai departe…
a lovit – cu tunul –
și
o
maternitate !!!
(Bălţi, 12 martie, 2022)
***
DOAMNE, AJUTĂ APĂRĂTORII !
AM VĂZUT, AM AUZIT
Am auzit exploziile sovietelor
spărgînd liniștea Lumii;
Am văzut coșcoveala siliconată
a mumiei asmuțîndu-și rachetele;
Am auzit murmurul Lesei Ukrainka
în ceața rubinie a Niprului;
Am văzut ucrainence îngenunchind
pe caldarîm și rugîndu-se Cerurilor;
Am auzit țipătul carbonizat al păsărilor
în văzduhul Cernobîlului;
Am văzut smoala minciunii
prelingîndu-se pe icoanele lui Rubliov;
Am auzit glasurile copiilor născuți prematur
în adăposturile antiaeriene din Kiev;
Am văzut bîlbîiala prizonierilor putleriști
și bandaje izvorînd șuvoaie de sînge;
Am auzit vocea Valeriei Novodvorskaia
profețind tunător din nemoarte;
Am văzut focul slobozit de helicoptere
și ochii protestatarilor ruși arestați;
Am auzit vocea patriarhului Kiril
vuind de tăcere…
Am văzut, am auzit cît de surd și de orb,
dar și cît de Om poate fi, poate fi
omul
Doamne, ajută apărătorii!
(25 februarie, 2022, 10. 59)
***
BORIS BAIDAN
A avut un destin tragic. A fost arestat în Bucureşti în toamna anului 1944, judecat pentru trădare de patrie.
Din 1950 până în 1968 a „locuit” în Siberia, unde a fost deportat. Este perioada cea mai grea din viaţa lui, perioadă despre care nu se putea vorbi prea mult, când Boris Baidan era încă în viaţă. Tatăl său a fost ridicat în anul 1944 şi dus în Siberia, de unde nu s-a mai întors. După revenirea în Moldova, destinul lui Boris Baidan pare umbrit de incertitudine. În 1968 se angajează în calitate de colaborator ştiinţific la Muzeul Literar „Dimitrie Cantemir”. Din 1972 până în 1982 este redactor la Editura Enciclopedică „Gheorghe Asachi”. În anul 1974 locuia cu familia în Chişinău, lucra la Academie. A murit „accidental” (căzut din balcon) la 29 iunie 1984.
Elegie ruptă de anii tineri
Cîntări zădărnicite pe vijelii turbate
Mocneau în înălţime ca nişte nori de ploaie
Şi-n vraiştea din mine dorinţe încuibate
Cercau cu îndîrjire credinţa-mi s-o –ncovoaie.
Pluteam ca o epavă prin valuri înspumate
Crucificîndu-mi crezul pe puncte de vedere
Şi-mi mîngîiam destoinic învingeri sbuciumate
Părînd izbiri de soartă ce-mi pregăteau cădere.
N-am plîns în lupta asta,
Ci mi-am scurtat doar veacul
Şi mi-am ucis năpasta –
Drept martor mi-i Bugeacul.
Dar versurile mele, cîntări zădărnicite,
Le port la butoniera truditului meu trup
Şi-n linişte de criptă, cu visuri nimicite,
Din anii cei mai tineri, o elegie rup…
CÎNTEC SECULAR
Cîntecul din munţi care mă cheamă
Sufletul de linişte mi-l pradă;
Cine umblă-n noapte fără teamă
Şi-mi deschide drumul spre baladă?
Cine-mi răscoleşte-n soartă anii,
Anii risipiţi pe la răscruci;
Cine-mi spune vorbe din Cazanii
Şi-mi dezgroapă morţii de sub cruci?
Stai aici, nădejde, stai aproape,
Stai că mă cuprind din nou nelinişti,
noaptea mi se-ntinde sub pleoape,
aspre mi se-ntind pe suflet mirişti.
Cerul mă apasă greu pe umeri,
Glia tot mă cheamă în adânc;
Stai, nădejde, anii să mi-i numeri,
Vreau să-mi pun un secol la oblînc.
Epistolă
Pe-aici, pe unde-am plămădit
Porniri năvalnice spre orizonturi nouă,
Azi rătăcesc cu sufletul buiac
Să capăt pentru irişi limpezimi de rouă.
Oricâteori mi-i versul elegiac
(o ştiu toţi cîinii din împrejurime)
E semn că mă gîndesc la mine în Bugeac
Şi că mi-i tolba doldora de scumpe rime.
Aici, la margine de lume, mă frământ
Şi-mi răstignesc credinţele să-nvie-n mine:
Aici, sub catedrala dorurilor, jurămînt
Rostesc, şi-ntreb: „Hei, timpule, cu mine cum rămâne?”
ANDREI CIURUNGA
În anul 1944 se refugiază împreună cu mama și bunica la Brăila. Aici se angajează redactor la „Expresul” lui Sotir Constantinescu și mai apoi la „Ancheta”. La 8 noiembrie 1945, în centrul Brăilei, are loc un mare miting anticomunist la care participă și Andrei Ciurunga împreună cu prietenul lui, Marcel Gafton.
Itinerarul spiritual al lui Andrei Ciurunga, relevat de poezia sa, include „stațiile” și „orele” simbolice asemeni unei călătoriii inițiatice: „În țara lui Roș Împărat / durerea se culcă cu trupul în pat, / durerea se suie cu sufletu-n cer. // Demult, un Copil de dulgher / a spus: Să fugiți de păcat / și de țara lui Roș Împărat […]” (Cahul, 14 iulie 1940)
„Nu-i vis la care jertfa să nu suie” (versuri de război, 1941 – 1944)
Luptăm demult
Luptăm demult… Din sângele fierbinte
Ne-am învăţat sî dăruim cu sete.
Tărâm de raniţi, pâine şi morminte
Şi poate chipul trist al unei fete.
De multe jertfe ce-au cuprins hotarul
Plâng toţi Hristoşii goi pe la răscruce
Pornim atacul iuţi ca telegarul
Şi-l isprăvim cu căştile pe cruce.
Scântei ţâşnite lung din baionete
Aprind în noapte ruguri mari de stele.
Ne sunt amare buzele de sete
Şi armele ne dor pe la curele.
Puteri, ne dă ţărâna asta crudă
Pe care – o netezim uşor cu palma
Şi luminaţi de geana lunii, udă,
Iubim şi rugăciunea şi sudalma.
Pe morţii noştri cine-o să-i primească?
Nu-i sfânt în cer, acolo să rămână,
Căci pentru ţara asta românească
s-a dus şi Dumnezeu cu arma-n mână.
Luptăm demult… În raniţi ducem pâine
Şi câte-un chip ocrotitor de fată –
Dar pentru toate zorile de mâine,
Vom birui… vom birui odată.
Decor
Gară mică. Vreme de război.
Trei soldaţi şi patru plopi veghează.
Frig albastru, destrămare şi noroi
Sub cupola lunii, trează.
A ţipat un tren. A plâns o fată.
N-a venit iubitul. Trenul pleacă.
Numai toamna, numai viaţa-i vinovată.
Mâine alte trenuri o să treacă.
Pâclă fumurie. Felinare.
Grea şi udă, tropăie bocanca.
Străjuind, soldatul Gheorghe Floare
Se gândeşte – luminiş – la Anca.
Un cioroi sub streaşină se strânge,
Poate vrea grăunţe şi furnici.
Miroase aerul a fum şi-a sânge
De mulţi răniţi câţi au trecut pe-aici.
Un acar înjură şi se duce.
Frig albastru, destrămare şi noroi.
Niciun cântec, niciun zbor, nicio răscruce,
- Gară mică. Vreme de război.
Bastilia
Mâna care-a strâns de gât se strânge
vânătă, în cântec de prohod.
A căzut Bastilia de sânge
şi-a murit un veac pe eşafod.
Toate pietrele zidite în Bastilii
crapă, mai târziu sau mai curând,
ca să facă loc luminii zilei…
– Dar a noastră, Doamne, oare când?
Cântec pentru Basarabia
Ţară cu pridvoare şi cu prune bune
Care dormîn ochii puşi pe rugăciune,
Cine-a frânt în tine ascuţiş de sabie
Să te plece altor steaguri, Basarabie?
Ruptu-te-au duşmanii, datu-te-au la câini,
Iezii din privire să ţi-i culci în mâini.
Pletele să-ţi fluturi noaptea pe sub stele
Când îşi umple Nistrul ochii cu mărgele.
Ţară cu domniţe – tremur între gene –
Albe ca lumina strânsă din poiene,
Unde-au fost arcaşii, unde-au fost plăieşii,
Când le-au scos în târguri trupul, megieşii?
Frunză, frunzişoară verde de sulfină,
Crucea se ridică, troiţa se-nchină.
Plugul între brazde răscoleşte sânge,
Vântul dacă bate, plopul nu mai plânge.
Ţară, ţăruleană limpede ca Prutul,
Lasă-mă să-ţi mângâi rana şi sărutul…
VASILE HONDRILĂ
***
Cahulul
Stelele mai strălucesc în baltă,
Cahulul doarme
Catedrala – naltă
Cât Rusia,
Stăpână peste parc şi noapte
Şi peste sat, şi peste moarte.
Colcăie-ntre maluri vechiul Prut
Boii Bălţii domol glasul şi-ascut
Şlepuri dorm în nisip cu anii
Le-au îmbătrânit şi căpitanii
Înrămaţi cu bărbi. Oare-s de neam get?
Stuhul îşi ascute săbiile-ncet
De gresia vântului muscălesc
Slobozit cu ciudă în malul românesc.
Căci odinioară stăpânirea veche
La Cordon muscalul ţinea o ureche –
Arunca pânda până peste Prut
Trăgea câte-un foc – duşmănos salut…
Ornicul din casă prefecturii
Desemnează – n negru braţele măsurii;
Balta verde cu lumini de sticlă
Taie-n noapte linii ca de riglă.
Cât a-i svârli de căloace lancea
Se chiorăsc în noapte lămpile la Oancea.
(„Graiul satelor”, Anul II, nr. 16, seria II, Cahul, mai 1937, p. 2)
TEODOR NENCEV
Anul 1940 a pus punct pe toate speranțele acestei generații. Ioan Sulacov a fost împușcat de NCVD, Teodor Nencev a murit în cel de-al Doilea Război Mondial, iar destinul celorlalte personalităţi a rămas și până astăzi necunoscut.
***
VIZIUNE
Prieteni de pretutindeni, prieteni,
Adevăr grăiesc vouă, adevăr,
Biciuiți de toate vânturile,
Răul lumii ne-a-nșfăcat de păr.
Ce-i soarele cu strălucirea-i vie?
Ce-i pământul împânzit de hoți?
Răstignit în hula tuturora,
Nu-s profetul cel dorit de toți.
Basarabiei, tu, patria mea dragă,
Eu pe toți fiii tăi îi salut!
Crivățul pornit e să-l vestească
Pe Acel ce-i așteptat demult.
Pașii Lui îi simt pe aproape,
Glasul Lui e tunetul din nor.
El cu pieptul sfâșiat prin lume
Inima v-a dăruit-o tuturor.
El, curând, cântarea o să- nceapă
Pentru marile tristeți din noi,
Ascultându-L, inimile se vor deschide
Către zarea unor țărmuri noi.
(Teodor Nencev, „Viziune”, Cahul, 1939)
***
„Prietene, ştii
Ca mâine n-ai să mai fii.
N-am să mai fiu nici eu
Care mă luam de piept cu Dumnezeu.
Tăcerea care ne îngenunche, ne sapă
Are să se întindă peste noi ca o apă.
Şi nici n-am trăit.
Viaţa asta de câine ne-a istovit.
Ce să mai sper, cui să mă-nchin?
Ce ştie mama?
Ce ştie fata brună?
Grăbeşte-te că vine toamna
Să ne ridice pe o noapte fără lună.
Dar sufletul acesta beat de senin,
Sufletul acesta cât o ţară,
Cum să rămâie afară?
Cine o să-l strige, o să-l sărute,
Când gurile noastre vor fi mute?
Cine să mai îndure mizeria şi igRassia ,
Când peste noi s-o aşterne glia?
Dar poate din lutul dospit ca o pâine
S-or ivi titanii de mâine.
Visurile noastre – s solie – Pentru prorocul care vine din câmpie.
Şi de bună seamă că la un răsărit
O să-l auzim negreşit.”
(„Cântec pentru mâine”, 1936) .
