pentru ziua când
„poate ne mai rămâne puțină vreme
și încă puțină ființă să facem dreptate” – tu crezi, Pablo,
că n-am risipit, deja, toate astea?
pentru ziua când se va-ntâmpla să nu
ne mai rănim în vreo teoremă
pentru ziua cu inel pus delicat pe
un picior de pasăre
pentru ziua aceea roșie și invincibilă ca o pălărie
păstrez toate zilele într-un cufăr de zestre, nu
n-o să ți-l las ție
e prea-ngust la tine și ai copii mici, ferestre
înalte, se vede totul de-afară
secretul îl voi păstra în pletele vântului.
tu știi,
întreaga agoniseală a fost cât să
se facă dreptate unei rotații
în jurul zilei când se va-ntâmpla să nu
ne mai rănim în vreo teoremă
în jurul zilei cu inel pus delicat pe
un picior de pasăre
ziua aceea roșie și invincibilă ca o pălărie.
(din volumul „floare carnivoră, speranța”)
foto credit pinterest.com
Citește și doamnelor, înveșmântați-vă-n crinoline
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.