Între dramaturgii noștri consacrați, Paul Everac (pseudonimul literar al lui Petru Constantinescu, 23.08.1924 – 18.11.2011) este una dintre figurile pe cât de controversate, pe atât de fascinante prin complexitatea personalității sale artistice, pe care a materializat-o în domenii variate: poezie, proză, televiziune, fiind un om de teatru complet (peste 140 de scrieri dramatice, adaptate pentru teatrul radiofonic, film și televiziune), recunoscut de Institutul Naţional de Statistică drept cel mai jucat dramaturg român din toate timpurile.
Biografia sa nu e lipsită de întâmplări savuroase, de care scriitorul dă însuși ”samă” cu o fină și lucidă autoironie în volumul ”Revelionul” (2000), dar și de momente în care contactul cu societatea îi lasă un gust amar, surmontat însă printr-un spirit comic vindecător care l-a ajutat în situații dificile.
Totodată, ea lasă să transpară cu parcimonie profunzimile unui suflet în care Viața își scrie propriul destin, cu meandrele pe care o realitate uneori crudă le-a desenat adânc.
Dacă în teatru scriitorul construiește măști – dintre care cea mai cunoscută este cea a lui Popescu, un fel de arhetip social-uman ce amintește de Caragiale – fără a reuși să intre în grațiile criticilor, care îl consideră un dramaturg ”minor”, un scriitor ”cu activitate prelungită mult dincolo de granițele epocii ”(Nicolae Manolescu), semănând mai degrabă cu un Don Quijote care ”a încercat toată viaţa să zboare cu un avion imaginar”, intenție nereușită în viziunea lui Alex Ștefănescu, în poezie, cu un singur volum publicat, Paul Everac aduce o perspectivă sui generis asupra vieții și a morții, filtrată prin cadrul unei sensibilități moderne, afectată de tot ceea ce intervine brutal în curgerea lină și echilibrată a Clipei.
Într-o haină scrobită, un Ianus bifrons își plânge cu discreție sentimentul finitudinii, încercând să aducă la suprafață, din profunzimi nebănuite, puterea de a se ridica deasupra necruțătorului Fatum prin propriile forțe, prin propriul spirit: ”Dacă eu mor, are vreo tresărire supremul Creator?”, va spune scriitorul într-un testament simbolic, convins, la finalul marii aventuri ale ființării în această lume, că rostul omului se desăvârșește între semenii săi, orice încercare de a tulbura liniștea atemporală a Divinității rămânând sub un perpetuu semn al întrebării.
Foto: Dan Ciupureanu
„Cu cât slăbesc mă simt mai tare
În armonie şi visare
Cu cât puterile-mi apun
Mi-e teamă că devin mai bun
Cu cât mă simt mai neîntreg
Cu atâta de ceilalţi mă leg
Cu cât tot scapăt şi mă-nclin
Mi-e teamă că devin creştin
Cu cât mă scurmă un nou of
Mă adâncesc ca filosof
Când nu voi mai vedea deloc
Mi-e teamă că devin proroc”.
(din volumul ”Nevolnicele tâlcuri și rime”)
Lecția lui Paul Everac e simplă, și amintește de învățătura marilor inițiați: privirea înlăuntrul sinelui aduce deschidere spre cunoașterea autentică, filosofică, provenită din iubire (filosophia se traduce în limba greacă prin ”iubire de înțelepciune”) și completată, prin experiență, cu suferința, care face posibilă ”adâncirea”. Între trup și spirit se desfășoară un joc al oglinzilor care nivelează asperitățile, aducându-le, în stratul superior al esențelor, la harul clarviziunii – darul binemeritat al șamanilor, care au adunat în știința lor tăinuită, întreaga învățătură a lumilor de aici și de dincolo de contingent.
Citiți și despre Neagu Djuvara…
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.