panica mi le-a șters din minte:
rămâi nemișcată
nu-l privi-n ochi
nu striga, nu striga.
doar că
am început să țip
și să alerg
de-a-ndoaselea
privindu-l, privindu-l.
trunchiul în două
s-a despicat
s-a așezat el la mijloc
cu ochii arzându-mă.
i-am aruncat piepteni
în față
strâmb amintindu-mi
o altă poveste
s-a ridicat ca fumul,
l-am
respirat, respirat.
foto sursa
Citește și aripi fără punct
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.