Îmi plăcea la nebunie să mușc
din orele coapte la soare pe piatra fierbinte
dragostea-și pârâia oasele-n dinții de struguri
și noi
umblam cu sufletele desculțe
numai degete, numai guri
nisipul ne intrase în umeri și-n coapse
clepsidrele erau discret întoarse
cu spatele
numărau în gând
și-l țineau pe 1 în minte
ca să-l adauge-n vânt
la final
tresar febril, amintirea-i depozitată în mușchi
ca un acid lactic tandru, supus
la porțile unei închisori în care
nu mai pot pătrunde,
din care
nu mai poți ieși.
foto tumblr.com
Citește și efectul fluture
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.