Așa cum nu oricine e făcut pentru iubire (deci iertare), nu oricine e capabil de resentimente.
Resentimentul are rădăcini în fibra interioară a anumitor persoane. Sunt martiri, cum a fost Nicolae Steihardt, care au ieșit din camere de tortură încă și mai luminoși, mai plini de înțelegere, compasiune și bunătate decât erau când au intrat.
Și sunt inși care vor să distrugă lumea pentru că s-au simțit nedreptățiți cândva.
Omul resentimentului își proiectează asupra celorlalți propria lipsă de iubire și compasiune. Trăiește cu convingerea că oamenii sunt răi și periculoși, întocmai precum naivul care crede în ingenuitatea oricui.
E cufundat în propriul venin și crede că întrega omenire se scaldă în el.
Mai grav e că nu e conștient de asta. Naivul se mai prinde că e pe lângă realitate atunci când își ia câte o cărămidă în cap. Resentimentarul, însă, provoacă ostilitate și animozitate. Practic, realitatea îi răspunde cu aceeași monedă.
Orice persoană lucidă și echilibrată e conștientă de varietatea experiențelor și întâmplărilor prin care îi e dat să treacă, de faptul că nu există doi oameni la fel în viața proprie sau două situații identice și că victimitatea e accidentală și compensată de multe circumstanțe favorabile, că are un ”dușman” la doi aliați sau chiar mai mulți.
Omul resentimentului are parte doar de neplăceri, vede până și în destinele altora surse de victimitate. Resentimentul e gândire interpretativă, nu e reacție firească la suferință, căci mintea e făcută să vindece și să caute alinare și mereu noi surse de plăcere, bucurie și dorință. El este o patologie, o anomalie a sistemului de apărare. Se ”încarcă” cu interpretări negativiste cu fond de manie a persecuției.
Max Scheler dă, în celebra sa carte, următoarea definiție: ”Resentimentul este o autointoxicare sufletească ale cărei cauze şi consecinţe sunt foarte precise. El este o atitudine psihică de durată şi ia naştere din pricina reprimării sistematice a descărcării anumitor emoţii şi afecte care sunt normale în sine şi aparţin fondului naturii umane; ea determină unele atitudini de durată faţă de anumite tipuri de valori iluzorii şi de judecăţi de valoare corespunzătoare acestora”.
Mi-a atras atenția sintagma ”valori iluzorii”. Într-adevăr, toți oamenii resentimentari pe care îi cunosc sunt legați obsesiv de un fond de valori iluzorii, de convingerea puternică și de neclătinat că valorile celor pe care îi proiectează în postura ”dușmanului” sunt greșite și că trebuiesc eradicate. Cu alte cuvinte își inventează un motiv de natură morală care să le justifice ura. ”Hater”ul contemporan e omul resentimentului. E lesne de văzut cum discursul său e îmbibat de un simt simț exacerbat al unor valori discutabile și de un spirit justițiar în stare de clocot.
Tot Scheler vorbește despre rolul invidiei în formarea resentimentului. „Invidia”, spune el, ”în sensul obişnuit al cuvântului, îşi are originea în sentimentul de neputinţă care împiedică aspiraţia spre un bun prin faptul că acesta este deţinut de altcineva. Tensiunea dintre aspiraţie şi neputinţă nu conduce însă la invidie decât atunci când ea se descarcă într-un act de ură sau într-o atitudine duşmănoasă faţă de posesorul acelui bun, aşadar atunci când, graţie unei mistificări, celălalt şi bunul deţinut de el sunt resimţiţi dureros drept cauza nonposesiei bunului respectiv”.
În contrapondere, calea o arată Goethe: „În faţa marilor calităţi ale altuia nu există alt mijloc de salvare decât iubirea.”
O lectură esențială.
Citiți și Dilemele libertății, de aceeași autoare.
