Iată că Silvia Cuzum își încearcă mâna și pe tărâmul poeziei, o încercare temerară pentru orice scriitor la începuturile sale. Poem erotic, „În inimă” (re)face, cu pași înceți dar fermi, un mit erotic din care nu lisește niciun detaliu care ar putea lăsa loc ambiguității semantice. În centru stă inima, topos vital care devine un adevărat centrum mundi, un spațiu al înfrângerii și al renașterii din propria cenușă. Cosmogonie erotomorfă, acesta este tiparul pe care îl urmează poeta, plecând de la interogațiile „imnice” – dacă putem face o trimitere la cunoscutele cantosuri din „Rig-Veda”, trecând prin infernul trăirilor devoalate cu o sinceritate copleșitoare, parcurgând drumul suferinței precum eroii epopeici siliți să treacă prin furcile caudine, până la revelațiile ființei și ale sentimentului, care cunoaște o mulțime de variabile.
În poemul Silviei Cuzum citesc o declarație de iubire și de moarte închinate nu Iubirii în sine, nu sentimentelor care sunt menite să înalțe omul și să-l aducă pe drumul desăvârșirii lui, deși poeta trece prin lumea arhetipurilor – dovadă simbolurile specifice – ci unui anume om, din care nu rămâne decât o amintire schingiuită, răpusă pe altarul sacru al inimii femeiești: doar o aripă ciuntă cu amprenta buzelor tale. Un fel de androgin estropiat, căzut într-un uman degradat în nisipurile mișcătoare ale defectelor omenești: minciuna, trădarea, falsitatea… În fapt, poeta oferă imaginea fulgurantă a unei iubiri care-ar-fi-putut-să-fie, cu promisiuni celeste, dar a căzut victimă puținul omenesc în care nu încape fiorul, arderea, puritatea, sacralitatea.
Un tablou al condiției umane în cheie poetică, un melanj de pasiune romantică și scepticism existențialist, o creație autentică, cu promisiuni pe termen lung.
Andra Tischer
În inimă
Ne scoatem veșminte sfâșiate de orgolii,
fără măști- găteala minciunii-
scrâșnindu-și dinții în surâsuri inerte,
cu armele-n rastelul hidoasei trădări,
spargem oglinzi despletite-n reflexie falsă
și pătrundem unul în inima celuilalt.
Aici, dăm tristețile jos- eu te dezgolesc de a ta,
tu mă dezbraci de a mea,
doi captivi în tărâm de iubire eternă.
Aici, nu-i urmă de umbră, lumină nu-i,
scăpare nu-i de priviri întrebătoare:
Cum suntem de fapt, cu adevărat?
Lasă-mă să te ating cu-n tremur de pleoapă,
să te prind în miresmele-ntâiului păcat!
Răsfață-te în ele, șoptesc ispititor!
Aici, putem fi orice-n fulgerări de amor,
în arderi împăcate-n dorinți,
dansăm, strigăm, plângem fior de nemurire,
râdem din lăuntrice străluciri
mai mult decât ieri,
dăm și luăm iubire din za de lanț vrăjit
în inimi de bănuieli golite.
Aici, nimic nu mistuie dragostea
din altare clădite-n carate de iubire.
Aici, suntem totul sau nimic.
Fostul tumult e nimic din tot ce-ar putea fi.
Aici, de mare preț sunt arderile.
Ai grijă, nu cumva să sufli și să le stingi!
Lasă-mi alintul să-ți mângâie tâmpla,
înoată-n ocean revărsat de iubire,
lasă-te cuprins în mreje de-ardoare!
Tu însă pleci, golit de mine petală cu petală,
în spuma nălucirii, spre alte-ademeniri.
Ai spart cristalul vrăjii
și-ai irosit tezaurul iubirii.
Nici urmă n-a rămas din noi,
doar o aripă ciuntă cu amprenta buzelor tale.
Citiți și Dezrădăcinatul și bagajul lui…
