nu o să-și mai încapă
le calc și cămășile tale sfârâie ca marochinul
îmbibat cu năluci
înainte să le îmbraci îți lepezi propria
piele și mi-o arunci
coase-o!
ce osteneală și până-n seară
tot iau de la mine și pun milimetru pătrat
cercuri și alte
puteri
mă găsești înfășurată și nou
nouță, târziu, când citesc nopții
cu voce tare:
femeia e marea și bărbatul deșertul
precum apa și setea
se dușmănesc și se caută
pentru clipa supremă când nu
o să-și mai încapă în piele
foto sursa
desenăm cercuri
spui te iubesc și brutal pornește o undă
arunc bucați din mine fără să rup nimic
tu – crâmpeiul întreg
se naște-o algebră savuroasă cu floarea ei
fără tulpină
are leziuni pe față și genunchi fracturați de moda lichidă
îmi face nerușinate semne înduioșate
hai, vino-ncoa’! ești a mea, nu
te împotrivi unsă
cu alifia cea aurie din poezie poți răbda … Citește și zbor peste timp
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.