<p><img class="alignleft wp-image-2706" src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2018/10/16142953_2205134673044026_780972595440661148_n.jpg" alt="" width="238" height="238" />DeÈi celebrăm <strong>Ziua NaÈterii Poetului NaÈional</strong>, 15 Ianuarie, instituită Èi Ziua Culturii NaÈionale, în semn de omagiu adus marelui nostru poet, vorbim astăzi despre o temă poetică Èi filozofică majoră, transpusă în cel mai profund gând poetic scris vreodată în limba română: „Nu credeam să-nvăÈ a muri vreodată”.<br />
Atât de multe lucruri s-au spus despre <strong>moarte</strong> Èi, deÈi Ètim cu toÈii că ea este implacabilă, un dat al sorÈii, de vreme ce primii noÈtri părinÈi au pierdut nemurirea lor Èi pe a noastră fiind izgoniÈi din rai, totuÈi încercăm să o negăm sau să-i conferim sensuri diverse, care să liniÈtească într-un fel sau altul spiritul nostru neliniÈtit. S-a spus adeseori că moartea nu există, gânditorii au pus întrebarea dacă ea este un punct sau o virgulă; moartea a fost definită „ca un somn dulce” (Leonardo da Vinci), „ca un mare instrument al vieÈii” (Thomas Mann), că „doar murind devii stăpânul lumii (Alexandru Macedonski). Poate că „ea este o datorie pe care fiecare om nu o poate plăti decât o singură dată” (William Shakespeare), sau ne ducem spre ea , ca „o lebădă, cântând” (Vasile Alecsandri); poate aflăm că „în clipa morÈii omul e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înÈelege pe pământ” (Liviu Rebreanu), sau că cea mai cumplită formă a ei ar fi moartea în singurătate , „când însăÈi lumina este un principiu de moarte” (Emil Cioran). O personalitate ca Napoleon spunea că „a muri nu înseamnă a fi învins”, iar filozoful Mircea Eliade o vedea ca pe „o cortină lăsată” definitiv peste un destin sau altul, omul având o singură existenÈă, finită, în această lume.<br />
<strong><em>„</em></strong><strong><em>Nu credeam să-nvăÈ a muri vreodată</em></strong><strong><em>”,</em></strong> de Mihai Eminescu, cel mai profund gând poetic scris în limba română.</p>
<p><strong><em>Timpul I al cunoaÈterii poetice: cum prefigurează Eminescu ideea de moarte la vârsta de 34 de ani?</em></strong></p>
<p>Cu cinci ani înaintea finalului său prematur, Mihai Eminescu publică, în 1884, <strong>„Odă (în metru antic)”</strong>, poem ce a trecut prin nu mai puÈin de unsprezece variante în cei zece ani de Èlefuire a textului filozofic, până la ivirea acestei ultime variante în cinci strofe. Gândit iniÈial ca imn de slavă, („Odă pentru Napoleon”), poemul devine (prin reflectarea sensibilă a iubirii, ca voluptate a durerii, Èi prin ideea de autocunoaÈtere), o elegie erotică meditativă asupra condiÈiei umane de muritor, pătruns de sensurile Èi fiorul tragic al efemerităÈii, al morÈii.</p>
<p>Pentru Eminescu, timpul platonician al muzicii sferelor Èi al armoniei celeste s-a scurs, odată cu trecerea perioadei creative de început, când se simÈea aparÈinând armoniei universale. Dumnezeu pare a-Èi fi întors faÈa dinspre omenire, iar gândirea umană, odinioară consubstanÈială gândirii divine (George Călinescu), nu mai poate percepe armoniile celeste, de aici melancoliile, tristeÈile, izolările Èi trăirea unei dureri metafizice a unui alt timp al umanităÈii, timpul kantian, unul perceput ostil ideii de fericire, de liniÈte Èi armonizare cosmică a fiinÈei.</p>
<p>În aceste limite existenÈiale, poetul în mantie de filozof caută Èi găseÈte universuri compensatorii în teme absolute, precum iubirea, natura, istoria, somnul Èi visul (Ioana Em. Petrescu). Astfel, sinele poetic ce contemplă lumea căutând răspunsuri marilor întrebări despre viaÈă Èi moarte, porneÈte pe un făgaÈ meditativ ce-i poate oferi altenativa unui echilibru existenÈial într-un timp ostil vieÈuirii efemere în această lume, ce nu mai pare de înÈeles Èi care îÈi închide definitiv porÈile în moarte. El găseÈte <strong><em>visul</em></strong> ca spaÈiu compensatoriu al ideii de moarte:</p>
<p><em>Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată</em><br />
<em>Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi</em><br />
<em>Ochii mei nălţam visători la steaua</em><br />
<em>Singurătăţii.</em></p>
<p>Atitudinea lirică a tânărului însingurat este meditativă, el îÈi înalÈă ochii „visători” spre timpurile trecute, contemplând spaÈiile armoniilor pierdute în care acum găseÈte, dureros, „steaua / SingurătăÈii”. „Pururi tânăr” el învaÈă limbajul morÈii Èi această apropiere de termeni <strong><em>„tânăr</em></strong>” Èi „<strong><em>a muri</em></strong>” conferă ideii de învăÈare o <strong><em>voluptate a durerii, specific eminesciană.</em></strong></p>
<p><strong><em> </em></strong>Considerat cel mai emoÈionant vers scris vreodată în limba română, „<strong><em>Nu credeam să-nvăÈ a muri vreodată”</em></strong>, este construit simplu, din trei verbe ce se urmează unul pe celălalt, precum treptele coborâtoare în moarte : „nu credeam”, imperfectul indicativului, treapta ce pleacă dintr-o realitate ce pare a sufoca fiinÈa, o acÈiune trecută, neterminată, în curs de desfăÈurare, proiectată într-un conjunctiv „să-nvăÈ”, aflat într-o potenÈialitate de a fi a unui timp al relativităÈii prezente Èi, în fine, acest al treilea verb, a treia treaptă, infinitivală de această dată, atemporală, „a muri”, ceea ce induce eului liric o stare de spirit de profundă dezolare, o îndurerare augmentată de adverbul de timp „vreodată”, cu sensul revelatoriu de „niciodată”, un absolut care nu pune în relief ideea imposibilităÈii învăÈării morÈii, ci tocmai contrariul…</p>
<p><strong><em>Timpul al II-lea al meditaÈiei lirice: moartea poate fi depăÈită prin mitul renaÈterii, din propria cenuÈă, ca pasărea Pheonix?</em></strong></p>
<p>ApariÈia iubirii nesperate Èi neaÈteptate ar fi putut fi un spaÈiu recuperatoriu al paradisului pierdut, dar este simÈită acum ca „suferinÈă” Èi figurată oximoronic „dureros de dulce”, o cale, s-ar părea, de absorbÈie a „voluptăÈii morÈii” ca pe o licoare fatală: „Pînă-n fund băui voluptatea morÈii / Ne-ndurătoare.” Iubirea înseamnă fior al durerii, iar voluptatea aceasta a durerii este imaginată venind din timpuri mitice, poetul referindu-se comparativ la eroii mitici. (Legenda spune că Hercules îl răpune pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită; frumoasa Deianira, la îndemnul muribundului Nessus, îl îmbracă pe Hercules cu o cămaÈă înmuiată în sângele înveninat Èi lesne inflamabil al lui Nessus Èi, evident, Hercules moare în flăcări, în chinuri groaznice).<br />
Ca într-o paralelă legendară, poetul îÈi mărturiseÈte „focul” mistuitor al dragostei sale ce aminteÈte de arhetip, „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării.” Èi „ard de viu”, aducând în prim plan imaginea iubirii ca un rug ce arde, rugul primordial al iubirii, din care ar putea renaÈte.</p>
<!-- WP QUADS Content Ad Plugin v. 2.0.92 -->
<div class="quads-location quads-ad1" id="quads-ad1" style="float:none;margin:0px 0 0px 0;text-align:center;">

</div>

<p>Onirismul imaginilor, „De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet”, precum Èi dorinÈa-simbol, construită printr-o interogaÈie retorică, de renaÈtere din propria cenuÈă, ca pasărea Phoenix, puse în antiteză romantică, conferă „odei” caracter de elegie erotică, meditativă: „Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări&#8230; Pot să mai re-nviu luminos din el &#8230;?”<br />
Acesta este versul prin care poetul învăÈând inexorabilitatea morÈii, o poate învinge prin renaÈtere, din propria cenuÈă. Cunoscător al miturilor despre nemurire, tânărul poet crede în ea Èi are imaginaÈia, încă sub semnul întrebării, că poate accede la renaÈtere, ca în modelul arhetipal.</p>
<p><strong><em>Timpul al III-lea al reflecÈiei: condiÈia umană Èi cunoaÈterea de sine sau transfigurarea morÈii în nemurire</em></strong><br />
<em>Piară-mi ochii turburători din cale,</em></p>
<p><em>Vino iar în sân, nepăsare tristă;</em></p>
<p><em>Ca să pot muri liniştit, pe mine</em></p>
<p><em>Mie redă-mă!</em></p>
<p>Imaginea-cheie, uimitoare prin simplitatea ei, „pe mine / Mie redă-mă !” în spirit, configurează nevoia de regăsire a sinelui, ce are conÈtiinÈa „acelui <strong><em>eu </em></strong>mai adânc decât noi înÈine”, după C. Noica. Iubirea este „tulburătoare” pentru un spirit ce aspiră la acea „nepăsare tristă” pe care s-o poarte în inimă, cunoaÈterea Èi înÈelegerea lumii, a condiÈiei umane, o idee pe care o regăsim Èi la Maurice Maeterlinck care, făcând referire la moarte, asociază starea de durere cu ideea de cunoaÈtere.</p>
<p><img class="size-full wp-image-5036 aligncenter" src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2019/01/9b3055bc7a57b09e16af64e1cf07304c.jpg" alt="" width="564" height="751" /><br />
Prin urmare, trupul trece în neant, într-o altă stare, numită moarte, dar rămâne viu spiritul, el se poate manifesta prin actul creaÈiei. Omul superior înÈelege că va putea muri câÈtigând nemurirea în spirit, de aici atingerea unei stări de pace a sufletului Èi cerebralitate a cugetului. Moartea va fi o trecere spre nemurire a spiritului ce a realizat cunoaÈterea proprie (idee regăsită Èi la Nichita, în „A unsprezecea elegie”, mult mai târziu), poetul nepereche având înÈelegerea omului de geniu, anume că omul, în efemeritatea sa, poate accede la nemurirea spiritului său liber prin (auto)cunoaÈtere.<br />
Eminescu depăÈeÈte într-adevăr prin aceasta mitul renaÈterii simbolice din propria cenuÈă Èi descoperă că sinele poate fi nemuritor în spiritul lucid, aflând nemurirea în spaÈiul metafizic al ideilor, al creaÈiei. Versurile din prima strofă pot fi înÈelese ca o contemplare iniÈială a sinelui unit visător cu Înaltul, „steaua”, cosmosul, în care viaÈa este calea de cunoaÈtere de sine, dar Èi ca învăÈare permanentă spre atingerea unei realităÈi ulterioare morÈii fizice, nemurirea în spirit, rămânând să traverseze veÈnicia „pururi tânăr”, cu spiritul său visător Èi însingurat.</p>
<p>Percepem cel mai profund gând poetic scris în limba română, în versul <strong><em>„Nu credeam să-nvăÈ a muri vreodată”</em></strong> ca stare de plutire coborâtoare în moarte a trupului, în cele câteva trepte ale verbelor, cu o adâncă tristeÈe învăluitoare, dublată de starea de înălÈare a privirii Èi a spiritului spre sideral, la steaua „SingurătăÈii” Èi a veÈniciei, sugerând opusul morÈii, nemurirea. Verticalitatea liniei teluric-cosmic uneÈte simbolic moartea ce se-ntoarce în lut, cu veÈnicia universului ce poate fi cuprins în spirit.</p>
<p>Într-un alt context, Eminescu avea să spună explicit că moartea „este o altă viaÈă scrisă în sfânta firii carte”.</p>
<p><strong><em> </em></strong><em>Odă (în metru antic), de Mihai Eminescu</em></p>
<p style="text-align: center;"><em><strong>Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;</strong></em><br />
<em><strong>Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,</strong></em></p>
<p style="text-align: center;"><em><strong> Ochii mei nălţam visători la steaua</strong></em></p>
<p style="text-align: center;"><em><strong> Singurătăţii.</strong></em></p>
<p style="text-align: center;"><em><strong> Când deodată răsăriÈi în cale-mi,</strong></em></p>
<p style="text-align: center;"><em><strong> SuferinÈă tu, dureros de dulce&#8230; </strong></em><br />
<em><strong> Pân-în fund băui voluptatea morÈii </strong></em><br />
<em><strong> Ne-ndurătoare.</strong></em></p>
<p style="text-align: center;"><em><strong> Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus. </strong></em><br />
<em><strong> Ori ca Hercul înveninat de haina-i; </strong></em><br />
<em><strong> Focul meu a-l stinge nu pot cu toate </strong></em><br />
<em><strong> Apele mării.</strong></em><br />
<em><strong> </strong></em></p>
<p style="text-align: center;"><em><strong> De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, </strong></em><br />
<em><strong> Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări&#8230; </strong></em><br />
<em><strong> Pot să mai re `nviu luminos din el ca </strong></em><br />
<em><strong> Pasărea Phoenix?</strong></em></p>
<p style="text-align: center;"><em><strong> Piară-mi ochii turburători din cale,</strong></em></p>
<p style="text-align: center;"><em><strong> Vino iar în sân, nepăsare tristă;</strong></em></p>
<p style="text-align: center;"><em><strong> Ca să pot muri liniştit, pe mine</strong></em></p>
<p style="text-align: center;"><em><strong> Mie redă-mă!</strong></em></p>
<p>Florica Patan<br />
14 ianuarie 2019.</p>
<p>CitiÈi Èi Poezia <a href="https://bel-esprit.ro/poezia-anicai-andrei-fraschini-vazuta-de-florica-patan/">Anicăi Andrei-Frasini, de aceeaÈi autoare..</a>.
<div class="saboxplugin-wrap" itemtype="http://schema.org/Person" itemscope itemprop="author"><div class="saboxplugin-tab"><div class="saboxplugin-gravatar"><img alt='Florica Patan' src='https://secure.gravatar.com/avatar/5fe3d27ee66bc9d01ffc740114689a78657acf118bde907a4234229ce6a1bb51?s=100&#038;d=mm&#038;r=g' srcset='https://secure.gravatar.com/avatar/5fe3d27ee66bc9d01ffc740114689a78657acf118bde907a4234229ce6a1bb51?s=200&#038;d=mm&#038;r=g 2x' class='avatar avatar-100 photo' height='100' width='100' itemprop="image"/></div><div class="saboxplugin-authorname"><a href="https://bel-esprit.ro/author/patan/" class="vcard author" rel="author"><span class="fn">Florica Patan</span></a></div><div class="saboxplugin-desc"><div itemprop="description"><p>M-am născut într-o zi de duminică, în miezul ei Èi-n miezul iernii, cu nămeÈi înalÈi, cât casa, îi percepeam albaÈtri, de aceea albastrul mă fascinează Èi acum. Èi miezul mă fascinează, miezul cuvintelor Èi al ideilor ce vin la mine pe rând ca într-un puzzle al vieÈii, cu mult albastru din sevele cerului de suflet, de văzduh, de lacrimă&#8230;</p>
</div></div><div class="clearfix"></div><div class="saboxplugin-socials "><a title="User email" target="_self" href="mailto:fl&#111;rip&#097;ta&#110;&#064;ya&#104;oo&#046;&#099;&#111;&#109;" rel="nofollow noopener" class="saboxplugin-icon-grey"><svg aria-hidden="true" class="sab-user_email" role="img" xmlns="http://www.w3.org/2000/svg" viewBox="0 0 512 512"><path fill="currentColor" d="M502.3 190.8c3.9-3.1 9.7-.2 9.7 4.7V400c0 26.5-21.5 48-48 48H48c-26.5 0-48-21.5-48-48V195.6c0-5 5.7-7.8 9.7-4.7 22.4 17.4 52.1 39.5 154.1 113.6 21.1 15.4 56.7 47.8 92.2 47.6 35.7.3 72-32.8 92.3-47.6 102-74.1 131.6-96.3 154-113.7zM256 320c23.2.4 56.6-29.2 73.4-41.4 132.7-96.3 142.8-104.7 173.4-128.7 5.8-4.5 9.2-11.5 9.2-18.9v-19c0-26.5-21.5-48-48-48H48C21.5 64 0 85.5 0 112v19c0 7.4 3.4 14.3 9.2 18.9 30.6 23.9 40.7 32.4 173.4 128.7 16.8 12.2 50.2 41.8 73.4 41.4z"></path></svg></span></a></div></div></div>
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”
