Syd Barrett a reprezentat catalizatorul pentru Pink Floyd. După ce a oferit trupei albumul său revoluționar, s-a aruncat în psihedelia anilor ’60 (și a drogurilor care o însoțeau) cu un abandon sălbatic. Și, la fel ca legendarul Icar, a zburat prea aproape de soare. În câteva luni, își pierduse mințile.
Syd Barett a fost forța motrice din spatele Pink Floyd. Înainte de declinul său dramatic, Barrett era un lider. Vocea sa atipică, englezească, lucrările inovatoare la chitară și structurile neregulate ale pieselor au împins muzica pop din epoca sa într-o nouă direcție promițătoare. Era ca și cum ar fi creat forma haosului dezlănțuit de Beatles cu Revolver și Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band.
Alimentate de un aport prodigios de LSD, versurile sale s-au transformat din rime inocente de pepinieră în ghicitori impenetrabile. Pe scenă a devenit un loc vacant. Pentru cei din jur, era clar că nu mai era el însuși. După o serie de incidente, cu ocazia turneului american din 1967, Pink Floyd a început să discute despre o continuare fără Syd Barret. Având în vedere că frontman-ul formației nu dorește (sau nu poate) să cânte pe scenă, spectacolele live Pink Floyd nu reușeau să vândă bilete. Mai mult decât atât, single-urile lor nu au fost în fruntea clasamentelor, așa cum s-a întâmplat cu lansarea albumului de debut, Piper at the Gates of Dawn.
După o sesiune de repetiții deosebit de dificilă din 1968, în care Barrett i-a ironizat pe colegii de trupă, exasperați, cu o nouă piesă în continuă evoluție, intitulată „Have You Got It Yet?”, grupul a decis.
Evacuat din trupă, Syd a înregistrat două albume solo, iar membrii Pink Floyd l-au susținut pe parcursul acestei perioade. Chitaristul David Gilmour, care se alăturase grupului în timp ce Syd era plecat, împreună cu Roger Waters au lucrat la debutul solo al lui Barrett în 1970 -The Madcap Laughs.
Realizând că remedierea problemei lui Syd nu era una muzicală, Pink Floyd s-a îndepărtat. Nu au mai avut niciun contact direct cu Syd până când el a ajuns la sesiunile de înregistrare ale trupei din 1975 – Wish You Were Here în studiourile Abbey Road. Syd hotărâse să-și reia rolul în trupă. Dar un cap și sprâncene rase, împreună cu o creștere semnificativă în greutate, l-au făcut de nerecunoscut în fața foștilor colegi de trupă. După o conversație incoerentă, a părăsit sesiunea.
Persoana umbroasă a lui Syd și misterul declinului său au continuat să-i însoțească pe Pink Floyd în călătoria lor către faimă. În timp ce Barrett a fost puțin mai mult decât o legendă a temeliei internaționale în creștere a trupei, la începutul anilor 1970, implozia sa dramatică și tristețea constantă a absenței sale l-au determinat pe Roger Waters să scrie multe dintre versurile din The Dark Side of the Moon, Wish You Were Here și The Wall
„Noi am visat visul”, a declarat Roger Waters la Consorțiului Global pentru Pace Durabilă, în 2020. „Și apoi l-am trăit … un pic”.
Syd Barrett și Roger Waters – 1967
După 50 de ani, cultura pop rămâne beneficiarul talentului și minții sălbatice a lui Barrett. Logica non-sequitur a lui Syd Barrett și modelul de gândire dezordonat par să-i fi oferit o viziune profetică asupra modului în care se va desfășura povestea sa.
Un articol de Tibi Kovacs
