nesfârşită tandrețe
cunosc gustul acestui vin mă face
îndrăzneață şi nesăbuită
nici marea nu este în apele ei
e toată numai şolduri şi nervi
în carnea lichidă-ndoiala înfige un spin
de ce-oi fi iubind tu odaia mea
cu vedere la mare şi corabia ce bate în geam şi strigă
am pântecul plin cu
pui de uitare
ia măcar unul şi creşte-l
de data asta ai mai multă rabdare
te va răsplăti te va
spinteca până-n plăseaua de-argint
căci lama oricărui suspin
în nesfârşita ei tandrețe
tocită nu este…
(în volumul „floare carnivoră, speranța”)
Citește și precauție
foto sursa
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.