Preocupându-mă de semiotică, adesea mă preocupă întrebarea ce înseamnă a se expune sau a mă expune? Întrebarea a fost atinsă și cu altă ocazie, însă fără a primi/ a oferi un răspuns adecvat. Cu aceea ocazie, s-a arătat/ s-a sugerat că în momentul auto-expunerii informația transmisă/dorită a fi transmisă nu este echivalentă cu mesajul recepționat, iar reacția receptorului va modifica comportamentul nostru.
Astfel, considerând că m-am sustras parțial de la tentația de a oferi un răspuns concret la ceea ce înseamnă a ne expune, fiind răpit de problematica legată de interpretarea/interpretabilitatea –reinterpretabilitatea/reinterpretarea expunerii. Aș dori ca în rândurile de față să ofer o problematizare a expunerii/auto-expunerii.
Pentru început, apare întrebarea: ce se înțelege prin expunere? În lumea (post-)fotografică[1], am fi tentați ca prin expunere să înțelegem doar o expunere într-o formă non-prezentă/non-biologică. Cu toate acestea, ne putem expune și într-un mod fizic, prin prezență biologică, chiar identică, cu toate acestea cel mai adesea străină de esența noastră.
Așadar, este necesară găsirea unui element definitor al expunerii. Aceste element eu tind a-l găsi în nivelul energetic, conform definiției care identifică informația drept o „energie mai mică decât energia care este necesară pentru existența obiectuală a sistemului material desemnat”[2].
În acest caz, ne putem/ se poate expune orice, în orice mod care nu necesită o energie atât de ridicată precum necesită existența în sine/ existența obiectual-reală a subiectului. Astfel, subiectul se poate expune folosindu-și nivelul energetic maxim, într-o formă chiar biologică, fără a se folosi în întregime. Spre exemplu: subiectul oarecare se poate expune în timpul unui discurs/discuții, în timpul unor aparițiilor publice sau întâlniri, etc.
De asemenea, se poate expune același subiect și cu un consum mai redus de energie, prin intermediul unei fotografii (sau chiar filmări, cu un nivel energetic mai ridicat decât cel al fotografiei, dar nu atât de ridicat ca prezența fizică/biologică), iar în final subiectul nostru să apară cu un consum minim de energie într-o formă abstractă sau pur sentimentală.
În asemenea condiții, subiectul expus/expunerii devine exponent, din moment ce acțiunea lui nu este echivalentă cu existența lui. Ceea ce presupune că informația transmisă, prin expunere/auto-expunerea subiectului, nu poate fi identificată cu informația dorită a fi transmisă, respectiv cu existența concretă a subiectului.
Prin urmare, niciun act de autoexpunere – cu atât mai puțin de expunere printr-o fotografie, nu-și poate primi calitate existențialistă, deoarece această calitate ar fi dincolo de nivelul energetic ce s-ar putea transmite în vreo formă cunoscută în prezent. Cel ce expune își expune o imagine a lui, a subiectului, în timp ce doar subiectul este cel care își poate trăi întreaga sa existență. Eu, ca atare, expunându-mă, o realizez parțial, iar cei ce percep această acțiune nu o vor trăi, ci o vor interpreta.
Deci, ne expunem pe de o parte prin apariția/acțiunile și chiar prin cele ce comunicăm.
Pe de altă parte, autoexpunerea poate fi transformată de receptori în expoziției/ în expoziții, ceea ce-l transformă pe subiect în obiect. O apariție nedefinită în fața unei persoane oarecare, este o expunere, mai concret o auto expunere.
În timp ce modul cum este prezentată această autoexpunere de către aceea persoană este deja o „expoziție”, deoarece subiectul nu se mai vede ca subiect ci ca obiect.
Note:
[1] Prin construcția (post-)fotografică, mă refer la perioada și societatea în care trăim, în care fotografiile și filmările au devenit o modalitate comună prin care ne expune fizic, cât și virtual.
[2] Vezi: Ju. Sz. Sztyepanov, Szemiotika.
Citiți și Rugăciunea seninătății
Licenţiat în Istorie – Istoria artei şi absolvent al Masteratului de Istorie şi socio-antropologia epocii moderne, Varga István Attila, trăieşte în Zalău, fiind profesor de istorie. În perioada 2016 – 2018, a fost redactor la revista Art Out, de asemenea are materiale publicate în reviste culturale precum Caiete Silvane, Constelaţii diamantine, Boema, etc. Cercetările lui sunt legate de antropologie istoric, teoria artei şi studii culturale, fiind preocupat de atitudini, influenţa sentimentului de insecuritate şi universul simbolic.