În peisajul pestriț al liricii românești actuale, avem deseori plăcerea să întâlnim poeți a căror scriitură transcende timpurile și tiparele, și care redevine modernă prin sinceritate și generozitate. Poeți mai mult sau mai puțin cunoscuți,( asta petrecându-se, poate, și din dorința acestora dar și din alte motive), așadar, astfel de poeți reușesc să ne transmită stări și sentimente minunate, atât prin profunzime cât și printr-o tehnică aproape perfectă.
Este și cazul poetului Mugur Dumitriu, născut în Zimnicea, dar stabilit în București. Scrie poezie de dragoste, din suflet, pentru suflet. Fie că ne introduce în atmosfera idilică a parcurilor în care își fac veacul îndrăgostiții de azi și de odinioară, fie că ni se confesează din camera poetului singuratic care își „cântă” în acorduri minore iubirea, Mugur Dumitriu scrie o poezie curată, cu o prozodie perfectă și cu efecte purificatoare.
Poet al zilelor de joi și al orașului purtător de tristeți profund umane, Mugur Dumitriu are răbdarea și generozitatea de a ne aduce aminte că iubirea, fie ea împărtășită sau demult pierdută, este cea care ne unește pe toți și prin intermediul căreia devenim mai buni: „în orașul ăsta-n care/ toamna toată e o joi/ eu îți plimb de mână umbra/ înainte și-napoi”.
A început să scrie încă de la vârsta de 14 ani, inițial acrostihuri pentru prieteni și colegi, și a continuat să scrie poezie, sau, așa cum el însuși mărturisește, „scriu câte ceva să doară mai puțin”. E un personaj carismatic și sincer, care nu își dorește să iasă în față cu orice preț, ba chiar se ascunde sub vălul generos al versului, care însă îl denudează și îl expune din plin, spre bucuria iubitorilor de poezie, care îi sorb poezia ca pe o licoare binefăcătoare, cu bucuria gustului divin dar și cu teama că aceasta se poate termina.
Poetul Mugur Dumitriu
Mugur Dumitriu a publicat deja două volume de succes, dovadă a numărului mare al celor care îl urmăresc pe facebook, și anume volumele „Postume”, în 2014, și „N-ai tu”, in 2017. Întrebat fiind ce înseamnă poezia pentru el, a răspuns: „Poezia, pentru mine, este manifestarea eului ce-mi sunt. Restul e doar ce îmi impune cetățenia să fiu. Dacă aș trăi în Rusia, de exemplu, probabil aș scrie proză sau teatru. Sunt ceea ce scriu pentru că scriu ceea ce sunt”.
N-ai tu…
N-ai tu cum să-mi spui că mie
Nu-mi miroase-a dimineață
Păru-ți răsfirat pe pernă
Printre aburi de cafea
Nici cum să-mi refuzi albastru
Orice început de viață
Respirat în pirueta
Unui parc de catifea
N-ai tu cum să prinzi în palme
Mici poeme sărutate
Odihnindu-se pe chipul
Unor busturi de ciment
Nici cum să dezbraci de frunze
Felinarele uitate
Pe o stradă oarecare
Din orașul neatent
La surâsul plin de toamna
Nepromisă
Dar a ta
N-ai tu cum să-mi minți tot cerul
N-ai tu cum
Dar
Ai putea
E toamnă…
E toamnă și mi-e trist prin toți atomii,
În vinuri fierbe ultimul amor
Și mă întreb dac’au murit toți pomii
Iar frunzele doar ard de dorul lor.
E toamnă parcă-n părul tău, femeie,
Umbrelele se-nfoaie și zâmbesc,
Se-adună norii, agățați de zmeie
Și… ba ne plouă, ba ne ocolesc…
E toamnă și… încep să-mi amintesc…
