Julio Cortázar – Literatura este un joc în care cineva îşi poate pune întreaga viaţă

Motto: Literatura este un joc în care cineva îşi poate pune întreaga viaţă. Poţi face totul pentru acel joc.

Julio Cortázar (26 august 1914 – 12 februarie 1984) a fost, fără îndoială și mai presus de toate, un spirit ludic. Joc, spectacol, experiment, cuvinte pe care critica le pronunță cel mai des vorbind despre cărțile sale (14 volume de poezii, câteva romane: Șotron, Examenul, Premiile, Fantomas contra vampirilor multinaționali, 62: model de asamblat, Cartea lui Manuel, volume de teatru și eseuri, scenarii de film) stau la baza unei viziuni artistice cu totul inedite în literatura secolului al XX-lea, ce face din el unul dintre cei mai importanți romancieri din Argentina și unul dintre cei mai cunoscuți autori ai curentului școlii realismului magic sud-american. O mărturisea într-un interviu, cu o franchețe demnă de o personalitate sclipitoare, pentru care modestia n-ar fi fost decât o palidă formă de disimulare, până și aceea specifică jocului: ”Dacă vrei să ştii ce cred despre această carte („Şotron„), îţi voi spune cu modestia care mă caracterizează că va fi un soi de bombă atomică pe scena literaturii latino-americane.” Ceea ce s-a și întâmplat.

Această carte care a făcut epocă în istoria romanului postmodern a fost anticipată însă de o afirmare în zona genului liric, domeniu în care s- a simțit întotdeauna ”acasă”. Mai degrabă proze poematice, creațiile poetice ale lui Cortázar emană o sensibilitate de tip romantic în profunzimile ei hipertextuale, mascată însă într-un discurs liric cu evidente note postmoderne și cu imagini de un realism sui generis, propunând o perspectivă ”mozaic” asupra realității imediate. ”O scrisoare de dragoste” devine un pretext pentru o călătorie simbolică într-o lume atât de obișnuită, încât frizează absurdul existențial, până la infuzia  sentimentului erotic în toate elementele ei. Atunci se cristalizează imaginea iubirii, care dă substanță tuturor întâmplărilor vieții, le dinamizează și le angrenează în cercul perfect al universului guvernat de libertate, ce devine un ”principiu al plăcerii”. Textul închide în el o lume construită erotomorf, în care lucrurile, aparent antinomice (inclusiv cuplul care se află într-o permanentă căutare) se conjugă pe principiul coincidenței contrariilor – iubirea fixează granițele între care gravitează existența oamenilor și a lucrurilor deopotrivă.

 

O scrisoare de dragoste

Tot ceea ce-mi doresc de la tine

e atât de puțin în fond

pentru că, în fond, e totul,

ca un câine ce trece o colină,

nimicurile astea cotidiene,

spicul și părul și două turte,

mireasma trupului tău,

ceea ce spui despre un lucru oarecare,

împreună cu mine sau împotriva mea,

toate astea înseamnă atât de puțin

și mi le doresc de la tine pentru că te iubesc.

să privești dincolo de mine

să mă iubești cu violenta nepăsare

a dimineții, țipătul

din clipa când mi te dăruiești să lumineze

chipul unui șef de birou,

iar plăcerea pe care-o inventăm împreună

să fie un alt semn al libertății. 

De la această viziune până la romanul de suflet al lui Cortázar, Rayuela (Șotron) a rămas jocul, care să creeze mecanismul unei ”iluzii a realului” pe toate palierele lui, de la titlul care trebuie interpretat în cheie figurativă, ca o acțiune cu reguli clare, cu o traiectorie și cu o miză precisă, până la structura labirintică a tramei epice ( Horacio Oliveira, argentinianul boem – un alter ego al scriitorului, prin urmare? – parcurge un traseu al descoperirii de sine prin căutarea Iubirii și a iubitei, Maga, pe care o părăsește însă, poate tocmai pentru a căpăta puterea de a merge în continuare în căutarea ei, așa cum, la o nouă rundă de șotron, arunci piatra mai departe, pentru a spori suspansul și tensiunea provocării), urcînd spre textul propriu-zis care poate constitui o experiență de lectură cu totul inedită chiar și pentru un cititor avizat, de cursă lungă, prin ruperile de ritm și acțiune cu efect destructurant (începând undeva în mijlocul textului, lectura revine imediat la primul capitol, prin indici care trebuie descoperiți la timpul potrivit, apoi la capitolul doi şi sare dramatic la 116, înainte de a reveni la capitolul trei, într-un caleidoscop de ”mișcări” în care lectorul devine actantul principal) și culminând cu peregrinările de-a dreptul epopeice prin conștiința protagonistului, desfășurate pe fundalul unui Paris al anilor 50, o comunitate descrisă în toate detaliile vieții ei boeme, pe ritmuri fascinante de jazz, dictate inclusiv de muzicalitatea interioară a frazei, atent orchestrată cu arabescuri sinuoase, deseori deconcertante.

After such pleasures

În noaptea asta, căutându-ţi gura

într-o altă gură

aproape crezând că-i a ta, căci atât de

orb e râul

ce mă azvârle în femeie şi mă

cufundă între pleoapele ei,

ce tristeţe e să înoţi la sfârşit până la

ţărmurile toropelii

ştiind bine că toropeala e acel

sclav nătâng

ce acceptă şi monede false,

şi le zdrăngăne apoi surâzând.

Să răscumpăr

această durere de Buenos Aires, această

aşteptare fără întreruperi şi fără de speranţă.

Doar în casa mea ce dă spre

port

să încep să te iubesc încă o dată,

încă o dată să te întâlnesc la cafenea

dimineaţa

fără să se fi întâmplat

atâtea lucruri la care acum nu mai putem renunţa.

Şi să nu mai trebuiască să-mi amintesc de această

uitare ce urcă

fără sens, pentru a şterge de pe

şevalet păpuşilele tale

şi care nu-mi mai lasă decât o

fereastră fără de stele.

“Poate că iubirea înseamnă forma cea mai elevată de a te îmbogăți, o dăruire a întregii fiinţe, dar numai zădărnicind-o putea evita efectul ei de bumerang, lăsând-o să piară în uitare şi să înfiripe, din nou singură, pe această nouă treaptă de realitate deschisă şi poroasă. A ucide obiectul iubit, această veche presimţire a omului, era preţul de a nu se opri pe scară; aşa cum ruga fierbinte a lui Faust către clipa ce trecea nu putea avea sens dacă n-o părăsea totodată, ca şi când ai pune pe masă paharul gol.”

În centrul cărții, supratema Iubirii se acordă grav, declanșând întregul spectacol al vieții, hotărând destine, unind și despărțind oamenii, provocându-le crize de luciditate și momente de nebunie, la granița sinuciderii.

Între succesul ideal și eșecul răsunător, Erosul reprezintă piatra pe care o aruncăm în joc, uneori fără să fim pregătiți sau măcar să avem conștiința unei inițieri care să ne permită accesul la fazele superioare ale jocului. Viața e un șotron: trebuie să vrei să joci, să-ți concentrezi întreaga energie în a rămâne în cadrul desenului (tiparului) – un simbol al lucidității, poate – să înaintezi până la capăt, conștient ca un singur pas în afară te poate transforma într-un perdant.

Cine stabilește regulile? Desenul e trasat de la începutul jocului și nu poate fi modificat, ceea ce poate duce cu gândul la predestinarea cu care ne naștem, ca o lege imuabilă a ființei umane care trebuie recunoscută și acceptată a priori, dar mâna care aruncă piatra e mânată de hazard… Suntem și nu suntem liberi – o singură mișcare ne e permisă. Felul în care ne aruncăm în ”aventura” ei, forțele pe care le descoperim sau le neglijăm, lupta dintre a fi și a nu fi, a vrea și a renunța  face din noi învingători sau învinși.

“Dragostea mea, nu te iubesc pentru mine, nici pentru tine, nici pentru amândoi împreună, nu te iubesc fiindcă sângele m-ar îndemna să te iubesc, te iubesc fiindcă nu eşti a mea, fiindcă te afli de partea cealaltă, acolo unde mă inviţi să sar şi eu nu pot face saltul, fiindcă în străfundurile posesiunii nu eşti în mine, nu te cuprind, nu trec dincolo de trupul tău, de râsul tău, există ceasuri când mă munceşte gândul că tu mă iubeşti, mă chinuieşte iubirea ta care nu-mi serveşte drept pod, căci un pod nu se susţine dintr-o singură parte.”

Jucați o rundă?

Poeme traduse de Rodica Grigore, sursa aici.