John Keats: Un lucru frumos este o bucurie inepuizabilă

Scrisoare

Adresată Lordului George Gordon Byron, Londra, ianuarie 1821*

Dragul meu  George, prieten neprețuit,

Îți scriu într-o stare de amarnică deznădejde și frământare. Abia sosit în Londra, după o îndelungată călătorie împreună cu Mary, care se resimte după ultima stare depresivă, l-am căutat degrabă pe Keats, dornic să aflu noutăți în legătură cu starea lui. Ții minte, ultima dată când l-am văzut era tare îngândurat… Își amintise din nou, cu încrâncenată durere, de nevindecat, de tuberculoza care îi răpise mama și pe Tom, fratele lui, la a cărui moarte asistase neputincios… Încă de atunci se hotărâse să părăsească medicina și scria versuri care îi făcuseră și pe cei mai neprietenoși critici să vadă în el un mare poet, de talia lui Wordsworth, sau chiar a celebrului  Will, l-am susținut și noi pentru că într-adevăr merita să ajungă între ”marii poeți englezi”…  vorbele lui sunau atunci ca o ironică profeție… ”după moartea mea”, l-am luat în derâdere, pentru că e atât de tânăr… atât de tânăr… și totuși, atât de nefericit, cum îți poți cu greu închipui. În scrisorile lui de pe blestemata insulă Mull mi se plângea de răceala care nu-i mai trecea, de persistenta durere în gât și de febra care nu-i scădea cu nici un leac (deh, doctor să nu-și respecte propriile sfaturi și temeri!), dar era încă optimist. Scria de zor la Endymion, în care pusese toată dragostea pentru Fanny Brawne, deși îl vizita din ce în ce mai rar, iar certurile dintre ei constituiau pentru el dovada infidelității ei. Cât l-a chinuit această îndoială și crunta gelozie, deși o iubea mai presus de orice! Vedea în ea tot ce era mai pur și mai frumos. Iată un fragment pe care îl rescriu, să-ți dai și tu seama cât de frământat era și totuși cât de sentimental scria:

Un lucru frumos este o bucurie inepuizabilă:

farmecul său sporește; nu va trece niciodată

în nimicnicie; ci va păstra încă un umbrar liniștit

pentru noi și un somn plin de vise încântătoare,

sănătate, vigoare și o respirație calmă.

Așadar, în fiecare dimineață, împletim

o centură înflorită să ne legăm de pământ,

în ciuda melancoliei, a inumanei penurii

de firi nobile, a zilelor triste, a tuturor căilor

bolnave și prea întunecate meșteșugite

pentru căutarea noastră: da, în pofida a toate,

o anume formă a frumuseții îndepărtează

giulgiul de pe spiritele noastre mohorâte.

Zece ani și-ar mai fi dorit, să termine de scris tot ce zăcea în el, să lase lumii întregi moștenirea aceasta de atâta profunzime… era mândru de Oda la o urnă grecească, Oda la o privighetoare, Oda la melancolie, Toamnei, deși îl dezamăgise criticul acela nebun care scrisese împotriva lui. I-am spus să nu pună la suflet, dar îl știi cât era de de fragil trupește și sufletește, abia l-am potolit…

Ei bine, ca să mă întorc la începutul scrisorii mele, află că l-am găsit tare rău. Nu mai avusese putere nici să-și serbeze ziua și asta m-a preocupat, pentru că nu credeam că se va întâmpla să nu ne invite la această celebrare – a 25 a, mai ales după logodnă! Am urcat în apartamentul său și l-am găsit cu Brown, amicul lui fidel, căruia, cu voce scăzută, îi recita din vârful patului un poem nou, „Dragoste modernă”, cam ironic mi s-a părut:

Ce-i dragostea? Păpușă dichisită,

S-o mângâie și s-o răsfețe lenea;

Urzeală de încurcături divine,

Încât neghiobii tineri toți se cred

Divini prin dragoste; și-asa se scurge

O vară-n căscături și nebunie;

Curând ajunge-al domnișoarei piaptăn

O diademă toată numai perle,

Iar bietele ciubote Wellington

A lui Romeo fină-ncălțăminte.

Atunci la 7 bis stă Cleopatra

Și stă Antonius pe Brunswich Square.

Neghiobilor!… Înalte patimi dacă

Au încălzit odată lumea; dacă

Regine și Soldați s-au zbuciumat

Să cucerească inimi – zău, nu văd

De ce asemeni zbuciumări s-ar naște

Mai multe, mai de rând ca buruiana!

Neghiobilor!… Ci întregiți-mi iară

Topita perlă grea a Cleopatrei

Și zice-voi ca toți puteti iubi

În ciuda pălăriilor de castor!

E rău cu el, Byron! Scuipa sânge și și-a dat singur seama, cercetând batista, că nu va mai apuca prea mult timp, nicidecum atâta cât i-ar fi trebuit pentru câte planuri își făcuse! Cu voce gâtuită, ne-a spus “Este sânge arterial! Nu mă pot înșela văzând această culoare. Această picătură de sânge este condamnarea mea la moarte. Trebuie să mor.” Era palid și speriat. M-a liniștit privirea lui, se vedea că se împăcase cu gândul, mai ales că știa boala pe de rost… Când am plecat, mi-a strâns mâna și mi-a spus: ”Să te-ngrijești să pui să-mi scrie pe mormânt – Aici zace un om al cărui nume a fost scris pe apă.” Mi-a trecut prin minte să-ți spun, când mi-o sosi ceasul, să mă-ngropi acolo cu el…

Am ținut să-ți trimit aceste rânduri, să te pregătești pentru o mare tragedie, căci soarta bietului nostru prieten e deja pecetluită! La câte lucruri visase cu atâta frenezie, parcă-l aud spunându-i logodnicei sale: Două bogăţii mă fac să-mi pun întrebări despre viaţă: frumuseţea ta şi clipa morţii mele. O! cât aş vrea să le am pe amândouă în acelaşi moment! Sau despre poezie: Poezia trebuie să surprindă printr-un exces fin şi nu prin singularitate; trebuie să-l şocheze pe cititor ca o punere în cuvinte a gândurilor sale cele mai înalte şi să-i pară ceva apropiat de o amintire.

Abia a împlinit 25 de ani, ce pierdere pentru noi, dar mai presus de toate, ce pierdere pentru literatura noastră!

Cu credință, al tău prieten,

Shelley

*scrisoarea de mai sus, bazată pe fapte reale, este imaginată de autoare, cu gândul la John Keats (31.10.1795 – 23.02.1821)

Citiți și

Răpus de tuberculoză