Site icon Bel-Esprit

Joc de primăvară – Marius Tucă

Nici nu îmi mai amintesc 
dacă se terminase iarna. 
De fapt, părea că primăvara 
stătea la pândă,
pe undeva,
printr-un semn,
printr-un copac sau
printr-un gând,
printr-o piatră sau
printr-o inimă.

Ar fi venit şi ar fi plecat 
în acelaşi timp, 
îi era şi rău, dar îi era şi bine. 
Îi era teamă să cotropească
sau să fie cotropită 
de la bun început. 
Încerca să găsească 
un echilibru 
între a veni şi a fi, 
între a sta şi a respira, 
între a muşca pur şi simplu 
din lume şi viață 
şi a se da inconştientă 
pe mâna a ceea ce mai rămăsese 
din iarnă.

Ştia bine şi de demult 
cât de firavă, 
dar şi cât de periculoasă 
e granița aceea 
care o lega de trecutul imediat 
sau cel devenit între timp 
amintire. 
Și la fel de bine ştia 
că de fiecare dată 
când ajungea până aici, 
îi era teamă. 
O teamă pe care n-o avea 
de la bun început 
şi nici n-o cuprindea 
dintr-o dată. 
I se insinua încet, 
o simțea curgând 
până şi-n sânge, 
îi alerga prin trup 
şi prin minte şi îi creştea 
odată cu ziua.

Erau momente 
când s-ar fi lăsat cucerită 
fie şi numai pentru a scăpa de ea 
şi de toate îndoielile 
care nu-i dădeau nicio şansă 
să se mai poată gândi că, 
la rândul ei, 
ar fi putut cuceri. 
Și simțea cum creşte în ea, 
laolaltă cu teama, o avalanşă 
ciudată şi puternică, 
parcă dintr-o dată şi din nimic. 
Atunci ar fi vrut să vină, 
să nu mai şovăie, 
să nu se mai gândească 
la nimic şi să se predea 
primului ieşit în cale.

Ar fi dat orice 
ca să-şi piardă atunci 
identitatea şi amintirile, 
să colinde lumea 
fără să ştie cine e 
şi de unde vine, 
încotro merge şi, mai ales, 
unde vrea să ajungă. 
Trecuse, aşadar, prea repede 
de la avalanşă la ramuri, 
iar acum, fără greutate 
şi aproape fără respirație, 
plutea pe undeva, 
fără să-i pese 
dacă până spre dimineață, 
va mai rămâne anotimp 
sau altceva..

Citiți și E luni și iar te iubesc, de același autor.

Exit mobile version