Iulia-Maria Ciherean: Alecsandri, un mare clasic al dramaturgiei

Iulia-Maria Ciherean: Alecsandri, un mare clasic al dramaturgiei

Poet, dramaturg, prozator, culegător de folclor, om politic, Vasile Alecsandri reprezintă un nume sonor în cultura românească. Opera dramatică a lui Vasile Alecsandri poate fi grupată în două etape: anii 1840 și anii 1875 (data de apariție a ediției de Teatru în patru volume scoase de autor la Editura Sosec), desfășurându-se perioada polimorfă a comediografiei. Ea cuprinde creații importante, precum: Iorgu de la Sadagura (1844), Iașii în carnaval (1845), Piatra din casă (1847), Chirița din Iași (1850), Chirița în provincie (1852), Rusaliile (1860), Arvinte și Pepeliea (1866), Boieri și Ciocoi (1873) și toate canțonetele, dintre care amintesc: Sandu Napoilă, ultraretrogradul (1860), Ion Păpușăriul (1860-1861) și Cucoana Chirița în voiagiu (1863). Numeroase alte titluri completează repertoriul comico-teatral al lui Alecsandri, cum ar fi: operetele Harță răzășul (1865), Crai nou (1851) și piesele: Millo director (1865), Drumul de fer (1866), Cucoana Chirița în balcon (1874) și Concina (1865). Cele două drame de până la 1875, Zgârcitul risipitor (1860) și Lipitorile satelor (1860) evocă momente triste, dar și un apetit al autorului pentru comic și grotesc. Singura piesă scrisă într-un alt registru este o dramă eroică, inspirată de C. Negruzzi (Cetatea Neamțului, în anul 1856), care necesită spirit critic din partea cititorului. Alecsandri urma să abordeze în continuare drama istorică abia în perioada 1878-1879, odată cu elaborarea piesei Despot-Vodă. În anul 1880, Alecsandri a compus feeria Sânziana și Pepelea.

În 1884 a apărut Fântâna Blanduziei, cu acestă creație atingând punctul cel mai înalt al operei sale teatrale prin intermediul unei parabole melancolice,  în care seninătatea clasică tolerează setea romantică de culoare. Ultima piesă a autorului, Ovidiu (1885-1886) conține un tragism precar (V. Mîndra, Istoria literaturii dramatice românești. Momente și sinteze, Editura Minerva, București, 1985, pp. 121-123).

Chirițele lui Vasile Alecsandri

Personajul Coanei Chirița, respectiv Chirița Bârzoi este prezentat de autor în patru ipostaze, ea fiind personajul principal și eponim al unei serii de comedii: Chirița în Iași sau Două fete și-o neneacă (având premiera absolută la data de 9 aprilie 1850, la Teatrul Național din Iași, reprezentând o comedie), Chirița în provincie (cu prima reprezentație la data de 8 mai 1855, fiind, de asemenea, comedie), Chirița în voiagiu (scrisă în 1865 și interpretată pe scenă pentru prima dată în 1864, este o farsă de carnaval) și Chirița în balon ( în anul 1875, reprezentând o canțonetă). Comedia de la 1850 (Chirița în Iași sau Două fete și-o neneacă ) descrie perfect ridicolul unor iluzii surprinse într-un decalaj irecuperabil al realității. Piesa cuprinde cântece, fiind împărțită în trei acte, Chirița în provincie fiind o comedie în două acte. Coana Chirița este soția lui Grigore Bârzoi și mamă a trei copii: Aristița, Calipsița și Guliță. Protagonista, femeie de la țară, moșieră needucată și grosolană, dorește să fie pe treptele înalte ale societății, pozând ca o aristocrată educată, cu preocupări mondene și culturale, vorbitoare a limbii franceze, pe care o stâlcește înfiorător de grav, oferind personajului un comic de limbaj aparte.

Primul interpret al Chiriței a fost Matei Millo, în travesti, prima sa interpretare fiind la data de 5 august 1850 în piesa Chirița în Iași sau Două fete și-o neneacă. Apoi, acesta a continuat interpretarea Chiriței în Chirița în provincie, având premiera la data de 8 aprilie 1855. Sub directa îndrumare a lui Matei Millo s-a inaugurat la data de 22 decembrie 1846, noua sală de teatru ieșean, Teatrul de la Copou. Edificiul dispunea de un parter în amfiteatru, trei rânduri de loje și o galerie, iar clădirea a fost ridicată după planul arhitectului român Costinescu (Mihai Florea, Scurtă istorie a teatrului românesc, Editura Meridiane, București, 1970, p. 30). Arta interpretării în travesti a coanei Chirița a fost continuată de către actorii Miluță Gheorghiu (1897-1971) în 1930, Petru Ciubotaru (n. 1939) în 1990 și Teodor Corban (n. 1957) în 1997 (Ibidem, p. 54-60).

Comicul, regăsit în Chirițele lui Alecsandri, se manifestă sub diverse forme, distingându-se următoarele patru tipuri: comicul de limbaj, deoarece personajele vorbesc limba franceză stâlcită, prin amestecarea acesteia cu expresii din limba română și utilizează neologisme în contexte nepotrivite, comicul de nume, prin folosirea diminutivelor pentru numele personajelor (Chirița, Guliță, Luluța), comicul de caracter, personajele fiind ridicule prin contrastul dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară a fi și comicul de moravuri, întrucât principalele moravuri ironizate și batjocorite sunt ipocrizia, falsitatea, snobismul, incultura și corupția.

citește și Iulia-Maria Ciherean: Șezătoarea – un obicei cu roluri multiple