Vii pe lume înjumătățit și îți petreci viața căutând frenetic și instinctiv partea lipsă care ți-a fost desprinsă, în mod voit, de Creator, la întrupare. Practic, întreaga ta existență este un infinit joc al foamei de tine, în forma completă, originară.
Și când nu îți găsești piesa de puzzle lipsă, îi devorezi pe cei care îți ies în cale. Asta după ce îi ademenești aproape de tine, crezând că sunt jumătatea lipsă, îi întorci pe toate părțile, găsești asemănări, potriveli, pe ici, pe colo, încercând să ajustezi prin locurile pe unde nu se potrivesc conturului tău, sperând că păcălești sistemul și te întregești.
Acolo unde tai în carne vie curge sânge, se deschide o rană, mai mică sau mai mare, funcție de adâncimea inciziei și de instrumentul folosit. Bisturiul taie drept și fin, cu margini curate, precise, rana se vindecă relativ repede, se cicatrizează frumos, rămân puține semne ale încercărilor ratate de-mpreunare.
Dar nu ai întotdeauna la îndemână un bisturiu. Și atunci, din nevoie, folosești ce poți. Un cuțit zimțat de pâine, un fierăstrău, poate chiar un satâr. Și așa, ciopârțești marginile falsei tale jumătăți, care se căpătuiește cu răni adânci, franjurate, ce se închid cu greu, lăsând mărturii țesut roz cicatrizat.
În frenezia căutării, uiți să te privești în oglindă. Dacă ai face-o, măcar din când în când, ai vedea că tu de acum nu mai ești cine crezi. Tu, cel de acum zece ani, de când te-ai privit ultima dată în oglindă nu mai ești. În locul tău e acum alt TU pe care, însă, nu te-ai mai obosit să îl cunoști, să-l saluți sau să-l privești în ochi câteva secunde. Smintit, te cauți pe tine, cel vechi, în cei din jur și vrei să potrivești contururile unei năluci cu o ființă vie care te vede pe tine, cel de-acum. Nu-i de mirare că nu se potrivește nimic și în jurul tău țâșnește numai sânge din atâtea trupuri ciopârțite pentru a se potrivi unui șablon inexistent.
Nu ți se pare absurd să ceri unui străin, sub tăișul bisturiului, să te cunoască, iubească și accepte așa cum ești, când tu habar nu ai ce-ți stă sub epidermă? Mai știi cine ești acum? Ce vrei în viață? Ce și cum iubești? Știi cum vrei să fii iubit? Ce mângâieri îți plac sau dacă? Ai cea mai vagă idee despre ce cauți, de fapt?
Te cauți pe tine, asta e clar. Te cauți în ceilalți și cauți să-ți aduci acasă întregul. Dar cum îl poți găsi când tu nu mai știi cine ești? Caută-te în oglindă. Adună-ți curajul, ridică-ți capul și privește-te în ochi până te vezi. Întreabă-te tot ce nu știi, află-te, descoase-te, iubește-te, repară-te, de e nevoie. Apoi privește în jur și caută-ți geamănul!
Citiți și rezolutia-lui-2019-sa-avem-curajul-de-a-ne-indeplini-visele/
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.