Site icon Bel-Esprit

Între noi au fost mii de cuvinte nespuse – Fabiola Ion

Între mine și tine au rămas mii de cuvinte suspendate în clepsidra timpului. Sunt doar ale mele, mereu au fost ale mele, ale tale au fost doar simțite. Au fost pe rând entuziasm, euforie, promisiuni, așteptări, speranțe, dezamăgiri, tristețe, furie. Multă furie, reprimată. Cuvinte stâlcite, scorojite, ciuntite. Cine să le mai țină socoteala?

Cuvintele mele nu au fost niciodată suficiente. Au fost muzică și visare. Au plutit pe notele inconfundabile ale iubirii. Au fost multe și de foarte multe ori, mute. Am avut mereu senzația că au fost mai mereu prea sărace să exprime clar ce simțeam, ce voiam, dar mai ales cum vibram. Paradoxal, tocmai eu, mare iubitoare de litere și cuvinte să ajung în imposibilitatea de a-ți transmite exact ce doresc. Chiar mi-ai spus la un moment dat Doamne, ce mult mai vorbești… și nici măcar nu-mi ascultasei tăcerile. Erau și ele la fel de multe, la fel de atent gândite, stilizate pentru a justifica cuvintele.

 

Cuvintele tale generau întotdeauna zeci de-ale mele. Întrebări nerostite de teama aflării crudului adevăr, de teama pierderii sau rătăcirii mele. Cuvintele tale atât de puține dar atât de elocvente ardeau carnea sufletului ca un fier înroșit pe pielea unui animal deja docil. După ele, mirosea întotdeauna a suflet ars.

Nu știu dacă a rămas ceva gândit, nespus sau netrăit de mine în cuvinte. Cred că le-am înglobat pe toate și încă ceva în plus. Tu… tu ți le-ai păstrat doar pentru tine sau a fost de fapt o ignoranță care nu de puține ori m-a scos din minți. Acesta a fost cred cel mai mare păcat al tău. Tu ți le-ai cântărit și aranjat cu grijă pe caldarâmul fierbinte al trăiriilor tale, eu le-am dat frîu liber să zboare și să ajungă în mii de zbateri de aripi icarice. Câte au avut șansa totuși să te atingă? N-am să aflu probabil niciodată.

Acum e în regulă pentru amândoi, am renunțat simultan la ele. Vezi, și aici ne potrivim de minune. Acum e liniște, din nou. Ce sens mai are să folosești cuvinte când niciunul dintre noi nu mai e dispus să le audă, d-apăi să le mai și asculte? De simțit nici nu-și mai are rostul.

Totuși, în lumea nesăbuită în care tu viețuiești, nu uita te rog, importanța lor. A cuvintelor. A vorbelor spuse sau scrise din inimă, pentru inimă. Nu uita că mai întâi e zâmbetul, apoi cuvântul, niciodată invers. Nu-mi uita cuvintele, nu-mi uita zâmbetul. Nu uita că ți le dorești multiplicate în miliarde de cioburi lipite de tine, cu tine.

Nu uita că între noi au fost mii de cuvinte nespuse. Încă mai sunt…

 

Citiți și Fiecare purtăm un nume în noi , de același autor.

Pe Fabiola Ion o găsiți aici.

 

Exit mobile version