Un Orfeu căutând esențele în realitatea Poeziei: George V. Precup
Un creator de viziuni cosmogonice și de limbaj dedat ludicului estetizant, poetul se întoarce spre rădăcinile orfice ale poeziei, operând, ad libitum, construcții și deconstrucții hermeneutice într-un stil unic. Descins din seria întemeietorilor de limbă poetică, George V. Precup recurge la poezie ca la o ”stare de a fi” în mijlocul lucrurilor, ”până la os”, când cu dezinvoltura unui observator animat de o energie atavică irepresibilă, când cu nostalgia unui pierdut Adam alungat din Empireu, când cu disperarea ființei care trăește acut drama conștiinței vulerabilității funciare a muritorilor a căror unică șansă de salvare este prin Creație. Universurile rotitoare ale imaginarului său artistic nu puteau aparține decât liricii, pentru că materia ei sensorial-afectivă reprezintă un tipar perfect pentru acest om cu o mie de organe perceptive, nesățios în a cere mereu universului, cu încăpățânare neobosită, toate miresmele, contururile, culorile, într-o perpetuă transfigurare creatoare. Un regal.
Aferim
Bem cu mâinile, cu buricele degetelor, cu buzele, cu dinţii,
bem cu hainele ofilite ale inimii, bem cu oasele până tulburăm nemişcarea.
Aici sfinţii n’au loc,
şoimii lor de hârtie n’au adăpost
Ferească Dumnezeu să se termine băutura că’L vom bea pe El.
Bem să uităm de vise, neşiind că visul suntem.
Bem până banii se topesc şi locul lor luminos devine întunecat,
bem viaţa şi devenim lăcrimoşi,
de ne’ngheaţă lacrima ca la eschimoşi.
Rana cui suntem, dar timpul?
Ne îmbătrâneşte mâna de’atâta urcat.
Bem ca leul urmărit de antilope, bem cu sughiţuri.
Sângele cui îl bem?
Sărut i’am aşternut la picioare femeii
şi sufletul mi’a băut, dar nu vine.
Crud am început, crud voi sfârşi.
Şi’n băutură cineva taie capul speranţei şi’l pune pe’o tavă.
Bem şi rodim, omul şi vinul.
Cum nodurile’n plasă suntem legaţi
Dacă ne’ar măsura cineva cu’n aparat năzdrăvan, s’ar topi.
În noi e adevărul, anii putere, dealuri coapte de vântul solar,
Membrane, fotoni, mitocondrii de veghe.
Gingăşia şi dezlegarea limbilor – Babelul.
Imaginea unei luni ce nu seamănă cu noua lună.
Duhul vinului şi duhul strămoşilor.
Stăm de vorbă cu zeii în norii de fum ai iluziei.
Bem lipiţi de masă până prindem rădăcini
în pământul ce ne tot naşte.
Bem cu spume la tâmple, bem cu nemernicie, bem cu scântei.
Am uitat de măsură, noi suntem măsura.
De tandreţe, zugrăvind ţări ireale.
Tăiem cu cuţitul memoria, femeia’i acolo.
Bem până noaptea prinde coajă
iar zorii pun pe noi albă cămaşă,
da’i bem şi pe ei şi cămaşa scrobită, de rămânem săraci.
Am uitat disperarea la colţ, suntem una cu ea şi cârciuma nu se înalţă la cer
Dacă am putea, am trage cu săgeţile în el.
Praf şi pulbere.
Praf şi pulbere.
Ochii îngerilor îmbătrânesc. Ochii iubitei, nu.
Bem cu împrumut, bem cu noduri în gât,
bem cu spaima că’i gata.
Ţinem paharul cu grijă, cum ţinem un ou, el e nou născutul,
prin aburii lui se’arată lumea.
De sus până jos suntem fântână.
De jos până sus urcă moartea în noi.
Încă nu. Încă nu.
Răzvrăteşte’te când nu te poţi răzvrăti.
Dar orice e bun, mai bun nu se face
şi odată îşi ia zborul.
Vinul pocneşte din încheieturi şi sfârşeşte.
De’acum, întâmplă’se orice.
Suntem mai goi ca împăratul din poveste.
Iar din spatele nemărturisit al durerii se’aude un şuier.
Ne fuge de sub picioare pământul,
simţim stomacul ca pe o broască ţestoasă
şi se cască’n ţărână o groapă unde vom intra amândoi.
Vinul şi omul.
Şi nimeni nu ne va pune la creştet ceva,
o floare, un cui, un cuvânt din care auzim infinitul.
Un pahar…
Iar ea, îndoaie timpul nostru şi’l aruncă la coş.
Un popor de poeţi şopteşte în noi,
suntem bătaia de joc a cetăţii, dar lustruim poezia.
Blândeţea ne uită şi nu ne mai leagănă.
Aleluia!
Aleluia!
George V. Precup (credit: Vasile Ion)
Lansarea noului volum de versuri, ”Lumina pusă la păstrat” (Editura Eikon, București, 2023), va avea loc în 17 noiembrie, ora 18.30, la Biblioteca ASTRA din Sibiu.
Mircea Ivănescu despre… Emiratele visului – 1992 – editura Euphorion
Poezia lui G.V.Precup este, în aparenţă, o lirică a notaţiilor caligrafice, diafane. În realitate este vorba, cred, de atenţia – ca a maeştrilor primitivi italieni – îndreptată spre schimbările abia simţite ale luminii, de o artă a nuanţelor pe care le capătă, odată cu trecerea timpului, maturizările imperceptibile ale tinereţii, spre cealaltă faţă a vieţii – care este moartea…Îmi amintesc că despre unul din membrii grupului care au de-butat odată cu Nichita Stănescu, schimbînd faţa poeziei româneşti contemporane, se spunea că este un înger bătrân. George V. Precup mi se pare a fi un asemenea înger îmbătrânind într-o vreme a întunericului în care el ştia că există lumină.
POETUL CU PĂRUL ALB – de Christian Crăciun
mai ieri eram tânăr și încă mai sunt
tânăr peste fapte cu părul cărunt.
Cum albesc poeții? Cum îi învelește, adică, aripa timpului? Cum le adorm încet, încet, visele colorate sub zăpezi? Când li se albește părul sub spaima de a fi paznic la cuvinte vagabonde și li se așterne peste suflet o liniște albă? După cădere, Dumnezeu i-a îmbrăcat pe oameni în „straie de piele”. Pentru poeți a avut însă o generozitate aparte: le-a îngăduit să păstreze ceva din strălucirea transparentă a trupului paradiziac și darul de a le transmite celorlalți ceva din această artă de „a vedea prin…”. George V. Precup își păstrează chipul de puer aeternus cu privire mirat-întrebătoare, sensibilitate ultragiată mereu într-o stare de așteptare, pipăind ludic scoarța aspră a lumii pentru a se bucura de existența ei. Volumul aniversar AFERIM, atrage atenția asupra unui poet discret, dar cu darul important al rostirii esențiale. Versurile sale îți rămân în memorie, au acea insignă de imagini definitive, care le sculptează în imagini. Îmi apare ca un poet al re-facerii lumii, contrariat că lumea este „sfărâmată”, discontinuă, că timpul nostru trece cu noduri, căutând să refacă întregul, unicul, originarul. Trupul în care boala face nod și se´nchină/asemenea durerii uitate. Aceste „noduri” ale timpului sunt punctele de inflexiune ale existenței, sunt întrebările pe care numai un poet le poate pune candid: Prin sângele universului, ce curge? Atrage atenția o anume ingenuitate a imagisticii poetice; în sensul etimologic asta însemnând „cu inima curată”. De aici o impresie de luminozitate, chiar când sensul este tragic. Visele sunt așchii, singurătatea o rugină care roade invizibil pe dinăuntru. Într-un Cântec (al) cârtiței găsim un pământ vindecat de cădere (Pământ viu, pământ viu, vindecat – superb vers!), în vreme ce piatra, în-pietrirea este mereu (în sens nichitian) engramă a nemuririi unui trup trădător.
Autoreflexivă în esență, implicit mereu artă poetică, există în această poezie un „om dinaintea cuvântului”, încă nesupus unei „mecanici disprețuitoare” a existenței, omul întreg, căci, finalmente, cuvântul este el însuși o consecință a fărâmițării universului. Trupul meu cel tânăr carne înviată/poeziei carne care`am fost odată. Sau: Port ca pe o medalie dreptul de a fi muritor. George V. Precup nu cade însă în uscăciunea „programelor” lirice, poezia sa se hrănește încă din viziune, care se dovedește a avea resurse nebănuite. Se situează la egală distanță de minimalismul și fiziologismul poeziei recente, ca și de experimentalismele găunoase. Trupul, poezia, visul, erosul ultragiat de timp… teme vechi, teme eterne. În timp îngheață în noi fericirea/O, poezie, sunt carnea ta vorbitoare./Nemaiștiind dacă era femeia sau moartea/și dulce era carnea răbdării./Mă rog unui Dumnezeu ce face floare în alții/Nu´mi mai da poezie, vreau somn./Dar nu se oprește, dimineața port aripi în loc de trup. îmbătrânit odată cu cerul/numindu-l bijuterie a singurătății. Pacea are spini, neliniștea sporește geometric. Iar autoportretul (ce este altceva poezia?) nu poate fi decât până la os. Eviscerare, ecorșeu în trupul de piatră. Sunt gesturi enigmatice care desenează geografia discretă (în sensul științei fizicii) poeziei: În trecut stă scris că vom pleca spre Nord sau Ca mâine nordul începe sau Când te´ating, în tine se naște o biserică/cu clopote moi, umede, oarbe./Când te´ating, o altă biserică moare în mine sau Inima noastră-i o biserică unde poți rătăci. Oglindă. Ramură galbenă.”
Lirismul are o notă tragică venită – existențialist – din rana de a fi. E ca o rarefiere treptată a sângelui Acel Autoportret până la os se cere privit mai îndeaproape, e ca o naștere prin suferință și mărturisire: Când o să´i cadă dinții ticăloșiei mele voi fi izbăvit, […]sunt animalul de pradă al păcatelor./N´am plantat nici un pom,/dar am fost în Triunghiul Bermudelor/ emailul meu poartă inutile tandreți din alte lumi.//Sunt tot mai rar bun,/nici sfârșitul lumii nu mă mai înspăimântă./Am manuscrise mai subțiri ca lamele firii”. Sunt exact acele „lame” cu care, câteva versuri mai înainte, poetul visa să-și taie venele, să le umple cu apă de mare. Imagosfera în care locuiește poetul adevărat este la George V. Precup o trecere continuă de la duritatea stâncii (Mamă, am ajuns de granit/pot fi sculptat cu daltă străină…) la mângâierea mătăsii (Ca o mătase uitată în răsărit era,/trupul ei era schit unde veneam ca bărbat…). Nu este preocupat de varietatea imaginilor, ci de profunzimea lor. În mine lacrima s´a tocit/Atâta de obosită mi´e viața de suflet. Este un poet funciarmente romantic, trecut însă prin toate frământările și tehnicile poetice ale sfârșitului de veac XX. Simte puternic intervalul, diferența… proiectează în imagosferă sentimentul târziului din care se nutrește această poezie obosită de existență și de limbaj. Foarte atent însă la construcția poemului, la finisarea detaliului. Stau și traduc din Dumnezeu/spălându´mi mâinile de poezie cu poezie… Pilat al logosului, trimițând și la o notă mistică a acestei poezii, neevidentă, nu temă fundamentală, dar prezentă ca un parfum discret. Este în aceste două versuri un fel de parabolă a actului poetic: purificare, adevăr, damnare, interpretare, contemplare, destin implacabil, triumf. Poezia este despre ceea ce nu se poate spune. Într-un poem aparte ca structură, Piatra căzută din cer, găsim o parabolă lirică a ceea ce înseamnă „cataclismul” inspirației. Poezia e aici mesaj secret, venit de „dincolo”, din „spațiu”, asteroid „mai vechi decât bing bangul” . pe o rază de 3.14/ m se aude un susur iar pe suprafața ei apar străluciri/lichide. Unul din noi a zis că piatra căzută din cer/plânge. În timp ce o privești uiți să respiri și trece/prin noi ceva nedeslușit. Am cântărit`o dar nu are/ greutate. Lăsată liberă nu cade rotindu`se nesfârșit/de încet. Își schimbă forma și culoarea când aude/cântecul mierlei. Pusă pe apă face valuri mici asemenea/genelor de îngeri. Credem că timpul pietrei căzute din/cer e fără început și sfârșit. Vă vom ține la curent. Poezia e ca o piatră din cer care plânge. Și totuși, salvarea se amână până ce telegrama izbăvitoare, ascunsă într-o carte din bibliotecă, va fi regăsită de urmașii poetului. Vom supraviețui recitind… (continuarea AICI)
