Iunie 1939
„Să devină vrednici membri ai naţiunii, să pună în practică învăţăturile morale şi religioase câştigate în şcoală, iar pentru întărirea acestora, părinţii să uzeze de ele odată cu copiii, căci numai aşa se întăresc convingerile şi învăţăturile morale devin legi. Numai pe această cale se va asigura propăşirea naţiunii…”
Iată, îmi încep însemnările în jurnal cu predica de la liturghia absolvenţilor Liceului „Sfântul Iosif,” pe care părintele V. o citea din amvon, întotdeauna citea de undeva, îl auzisem citind ore întregi din catehism, întrebările erau pronunţate plat, mulţi dintre noi le confundam cu titlurile şi le puneam la mijlocul paginii, subliniindu-le cu două linii, ne inspecta caietele şi ne certa dacă uitam de cele două linii, mai greu era când le trasa el în locul nostru, strâmb, adesea îi picurau stropi de cerneală din toc, încât era nevoie să rescriem acasă pagini întregi. Trebuie să recunosc, nu mi-am adus aminte de cuvintele lui, le-am copiat din regulamentul şcolar, pe care la rându-i, părintele V. le copiase în predică. Am întârziat cu însemnările. Maman mi-a dăruit chiar în ziua absolvirii caietul ăsta în coperţi din piele neagră, cu o cruce aurită pe mijloc, dedesubt scrie „Tagebuch” şi numele meu, Anton Heller, evident, de la Sfântul Anton de Padova, patronul meu spiritual, îl întâlneam în fiecare zi pe holul de la intrare al casei, într-un colţ mai întunecat, acolo era statueta lui, cu pruncul Isus pe un braţ, se lumina în fiecare marţi, Maman nu uita niciodată să-i aprindă o lumânare în sfeştnicul de argint, iar vara primea flori de crin în două vase care flancau piedestalul statuii, sfântul părea să fie mulţumit, avea o faţă mai zâmbitoare ca de obicei când era luminat, nu ştiu cum se simţea pruncul Isus, era întors cu faţa către sfânt, ani întregi mi-a fost greu să-i văd chipul, iar când am crescut suficient de înalt, mărturisesc că nu am mai fost aşa interesat să-l văd, chiar dacă nu am îndrăznit niciodată să o supăr pe Maman cu o astfel de mărturisire, sau, ca să fiu sincer, nu aş fi vrut să stric plimbările noastre prin oraş din fiecare duminică până la slujbele de la Bărăţie, încrederea ei că noi, spre deosebire de Papa, în multe duminici plecat de acasă în interesul antreprizei, aşa ne spunea, păstrăm fără abatere credinţa în Dumnezeu.
Maman însăşi avea un „Tagebuch,” pe care şi-l ţinea pe noptiera de la marginea patului, îl începuse în ziua în care mă născuse, nu era un jurnal secret, îmi arătase prima pagină pe care trona propoziţia „astăzi s-a născut fiul meu, Anton Heller,” ea îmi alesese numele, Papa voise să mă cheme Max, uneori, când Maman nu era de faţă, îmi spunea aşa. Jurnalul ei nu era atât de elegant ca al meu, avea o copertă crem încrustată cu nişte trandafiri roz pe margini, mă interesa mai mult coperta decât conţinutul jurnalului, care cuprindea tot felul de evenimente ale familiei, date despre antrepriza tatălui şi schiţe de scrisori, trandafirii se potriveau numai cu prima propoziţie şi cu dormitorul ei aşezat pe partea luminată a casei, o lumină răspândită de cele şase oglinzi ale şifonierului, ocupa aproape o întreagă latură a camerei, când eram mic, alergam deseori de la un capăt al şifonierului la altul şi îmi închipuiam că sunt un comandant de oşti urmat cu fidelitate de soldaţii săi.
Cu siguranţă, nu luptam pentru „propăşirea naţiunii” din predica părintelui V., nu ştiam că suntem „în aceste vremuri tulburi, când bolşevismul ameninţă să năruie temeiurile morale ale naţiunilor” şi ca mai totdeauna când se amintea de bolşevism, se găsea câte un coleg care să şoptească „vă snopim noi în bătaie, bolşevicilor,” vizându-i pe colegii noştri evrei, nu îi snopeau, le spuneau aşa în glumă, „bolşevicii” stăteau pe o bancă separată la liturghie, în spatele nostru, al creştinilor, eu nu mai eram demult bolşevic, de când străbunicul evreu din partea tatălui primise botezul creştin într-o catedrală din Halle, o vedeam într-un tablou din cabinetul de lucru al lui Papa, pe străbunicul cu o perucă albă îl cunoşteam dintr-un medalion de aur, mi-l arătase Papa de câteva ori, îl păstra într-un sertar al biroului închis cu cheia.
Citiți și Circul, de același autor.
