„Există două moduri de a-ţi trăi viaţa: ca şi cum nu ar exista miracole sau
ca şi cum totul ar fi un miracol.”
Albert Einstein
Știți cum se simte atunci când ești singur, bolnav și neputincios și toți îți spun “o să-ți treacă”, dar tu știi că nu ești în stare nici să ajungi până la baie? Știți că cei care au familie, copii, părinți, prieteni, pot fi, de fapt, la fel de singuri, ca un om efectiv singur, neînsoțit, un orfan, un sterp, un abandonat, un om al străzii? Dacă da, putem avea un dialog, dacă nu, atunci de ce sunteți triști, nesiguri, furioși, nemulțumiți, frustrați și complexați?
Sunt momente în viață când vezi că nu mai poți și vrei să strigi după ajutor, dar realizezi că așa cum este sistemul, tot la 112 ai îndrăzneală să suni în puterea nopții. Părinții sunt departe, nu vrei să-i superi, să-i sperii și ce-ar putea face? Copiii sunt și mai departe, cu toate că stau la două străzi de tine, iar prietenii sunt cu familiile lor, nu? Și atunci, ți se poate întâmpla așa cum și eu am pățit-o, să trezești că te sună cineva dar nu dintre cei apropiați, că vrea să-ți aducă cea mai bună supă cremă de pe mapamond, că a auzit din întâmplare că ești în concediu medical. Ca și cum n-ar fi deja suficient cu o minune pe zi, te trezești cum altcineva brusc și din senin îți vorbește despre iubire. O face cu toate cuvintele acelea pe care tu le aveai pregătite cu mult timp înainte dar n-aveai cui să le mărturisești. Și nu-ți propune și nu-ți cere nimic in schimb, decât acordul tău, ca să-ți spună ce și cum simte pentru tine… și de a-și arăta prețuirea în cel mai elegant mod posibil.
Oare, dacă acești nu sunt îngerii lui Dumnezeu trimiși printre oameni, atunci ce sunt? De ce nu au apărut într-o perioadă când am fost floarea florilor, nu când nu eram oricum dar numai atrăgătoare, nu? Nu sunt o fanatică religioasă, nici o habotnică care ține cu sfințenie toată rânduiala creștină, dar niciodată nu mi-am permis să hulesc nici biserica și nici numele LUI. Defect de rădăcină, așa am fost crescută și nu regret. Nesiguranța și nu doar imprevizibilul, ne pândesc pe la fiecare colț.
L-am cunoscut pe Dumnezeu și stând în genunchi în fața icoanelor când mi-a fost bine și atunci când mi-a întins mâna să mă ridic, de fiecare dată când am fost jos. Unii le numesc coincidențe, eu zic că sunt lucrări ale lui Dumnezeu. Alții le spun interese, eu zic că sunt pansamentul și balsamul. Alții vor spune că “las că nu erai chiar de moarte, te descurcai tu cumva”, eu zic că încurcate-s căile Domnului. Apoi dacă ceva în viață nu mă încurcă cu absolut nimic, nu-mi afectează cu absolut nimic rău condiția mea și statutul meu și nu-mi pune ceață în gânduri, acela este Dumnezeu.
Iubește-i pe toți, dar nu te încrede decât în EL. Asocierea cu sutana și cu clopotnițele aurite s-o facă cine vrea, dar fiecare să-și vadă bârna din ochi, înainte de a arăta cu degetul spre paiul din ochiul altuia. Nu-ți cresc nici acțiunile la nicio bursă și nici nu-ți sporesc urmăritorii de calitate, dacă toată ziua faci mișto de popa. Ce satisfacție colosală poți avea, că te-ai găsit tu, un răzvrătit, subiectul pe care să-ți arăți mușchii și să-ți verși nervii veninoși?
Te alegi cu isonul ținut la hăhăială, de către cei care atâta pot și atâta știu să facă. Nu ne oprește nimeni, pe niciunul, să facem haz de necaz în celebrul stil românesc, dar frica asta sănătoasă, respectul pentru Dumnezeu, ne aduce cumva la calitatea noastră de mireni, de efemeri și nu de zei. Tot râsul ăsta prostesc se practică până la patul durerii sau până la coșciug când se transformă în Doamne iartă-mă, fără echivoc. Acolo am vrea ca de noi să nu râdă nimeni, să nu ne ia nimeni peste picior sau măcar să ne ignore…
Ar fi ideal, ca pentru fiecare dintre noi, să vină iluminarea la momentul potrivit. Problema este că unii dintre noi plecăm prea repede de-aici și nu mai avem timp nici să ne căim și nici să înțelegem. Las aici esența a ceea ce am înșirat mai sus și mulțumesc îngerilor din viața mea.
“Dacă cred că există Dumnezeu și EL nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există și EL există cu adevarat, atunci am pierdut totul.”
Blaise Pascal
