,,Pentru a scrie versuri, trebuie ca cineva să fie deplin stăpân peste limbă şi să cunoască în mod amănunţit toată armonia şi toată nearmonia ce rezultă din întocmirea literelor în cuvinte şi din ciocnirea acelor litere şi cuvinte între ele. Scara alfabetică, considerată din acest punct de vedere, constituie o adevărată scară muzicală şi arta versurilor nu este nici mai mult nici mai puţin decât arta muzicei.” (Alexandru Macedonski, „Despre logica poeziei”, 1880)
Noaptea de mai
Domnișoarei Zoe Vladoyanu
Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți,
Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze.
Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze,
Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit;
Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.
Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit.
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, –
Când frunza ca și mai nainte șoptește frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuiește de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?…
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze,
Și până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit…
Iubirea, și prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie…
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit.
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pământ și spațiu își urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru-adâncul, și codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneșă a nopții pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă,
Pe prefiratele lui ape plutește albul nenufar…
O mică stea e licuriciul, și steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. — Veniți: privighetoarea cântă.
Posomorârea fără margini a nopților de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată.
Trecu talazul dușmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălțase o secundă
Și stânca tot rămase stâncă, și unda tot rămase undă…
Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare,
Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare.
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă
S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă,
Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă…
Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau
Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau…
Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in,
Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin,
Și printre-a serii lăcrămare de ametiste și opale,
Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit…
Veniți: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.
E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată…
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbii, și văd un cer de aripi plin,
M-așez privind în clarul lunii sub transparența atmosferei
Și-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
O! feerie a naturii, desfășură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu ești pentru suflet repaos dulce și suprem.
O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbunești fără știință și ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfășură-te în splendoare
În aer cu parfum de roze și cântec de privighetoare.
Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.
Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer…
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Și-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre,
A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi,
A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint și aur
Și o cusu cu mii de fluturi și o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvezie împăciuirea și-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească.
Pe om în leagănul ei magic îl adormi — și el uită –
Cu clarobscur mască urâtul și șterse formele prea bruște,
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muște,
Și zise dealului să cânte, și dealul nu mai pregetă,
Și zise văilor să cânte, și văile se ridicară,
Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară,
Și zise paserei să cânte, și la porunca uimitoare,
Se înălță parfum de roze și cântec de privighetoare…
Iar când și mie-mi zise: „Cântă!”, c-un singur semn
mă deșteptă,
Spre înălțimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă…
În aeru-mbătat de roze, veniți: — privighetoarea cântă.
Publicată în volumul „Excelsior” (1895), volum în care se regăsesc cele 11 poeme inspirate din lirica de o sensibilitate profundă a lui Alfred de Musset, poetul francez în care Alexandru Macedonski a văzut întruparea cea mai nobilă a expresiei artistice.
În ceea ce privește ipostazele erosului în opera sa, criticul Adrian Marino, autorul celebrei monografii Viața lui Alexandru Macedonski, (apărută la Editura pentru literatură, în 1966), spunea: „Macedonski era deci departe de a fi un temperament sentimental, capabil de efuziune erotică prelungită, extatică. Toată capacitatea sa reală de afecțiune se cheltuia mai întâi pe sine, apoi pe opera sa, în sfârșit, se proiecta asupra cenaclului, la regimul căruia izbutește să-și convertească foarte repede întreaga familie. Vocația sa înnăscută de magistru se traduce în forme atât de cuceritoare, încât toate simțămintele familiale, de o parte și de alta, se purifică treptat, sfârșind prin a se identifica în totul cu aspirația sufletească dominantă a casei Macedonski, care este și rămâne mereu Poezia.”
Cu toate acestea, poemul de față se înscrie în seria capodoperelor care produc un sentiment panteistic atât de viu, încât rămân întipărite imediat în memoria afectivă, prin vibrația pură pe care o transmite. Eternitatea se măsoară, și la Macodonski, în mișcări sufletești, pentru că, în fond, el este structural un romantic, încercând diverse „măști” sau „poze” pentru a se ascunde întâi pe sine la adăpostul instrumentarului semiotic pe care îl oferă creația poetică. Un fel de joc cu oglinzi în care poetul, îndrăgostit de propria capacitate de a iubi – narcisism, da, dacă vreți puteți să-i spuneți așa – proiectează în exterior, la dimensiuni cosmice, elanul pe care i-l conferă (pasager, trebuie să recunoaștem) impulsul erotic. Poezia stăpânește, deasupra umanului, toate zonele în care acesta reverberează prin spiritul activ, fervent, specific creatorilor de geniu. Poetul îmi apare ca un fel de Pygmalion care își strivește opera de artă, descoperind că s-a îndrăgostit fatalmente de ea și terorizat, în același timp, de teama că nu va mai putea crea niciodată o alta, mai frumoasă, mai pură, mai nobilă. Și o ia de la capăt, cu ambiția unui demiurg neobosit, în același martiraj sisific care implică, în aceeași măsură, agonie și extaz.
Ascultați sau, mai bine zis, re-ascultați melodia cântată de Mirabela Dauer și Marian Nistor, pe versurile poetului nostru cu fire excentrică și spirit boem, care, trăgându-și sevele lirice din romantismul francez, a întemeiat în literatura română simbolismul, curent literat prin care poezia noastră a marcat un important moment de sincronizare cu marea literatură europeană.
Citiți și despre Alexandru Macedonski
