tutunul răsucit în vechi manuscrise
arde mai poticnit și are gust amărui
mi-a spus-o un înger ce-și aprindea
țigările de la
aripile fumegânde.
îmi ceri să-ți explic, iar eu încep să gesticulez
pe traiectorii ferite
inventând ce nu simt
durându-mă ce nu doare
un singur cuvânt
ca un bob ce plesnește-n păstaie.
îngerul ce fumează acum
așteaptă
îmi face semn
să trec fum, în față.
(în volumul „fără suflare”)
foto tumblr.com
***
de ți-ai atins vreodat’ urechea de val
şi trează clipa-n beție
făcut-a din trecut
scurtcircuit cu ce va să vie,
atunci,
în biserici de spumă, vreun cantor,
scafandru cu ochelari de uimiri
întorşi către sine,
va fi desluşit cântul înecatelor violine
în cele adâncuri albite de dor… Citește și ocean la-ndemână
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.