Când pășești tu, avântat
pe stradă
toate casele se aprind
freamătă, prefăcut feciorelnic
și te sorb cu ferestrele lor
larg deschise
Se iau, dornice, după tine, tiptil…
Una ți-a smuls, într-o seară, eșarfa
Arborând-o pe fronton, mai târziu
de Ziua Îndrăgostiților
Alta, culmea! ți-a furat
surâsul
l-a plantat în grădina din față
Și câte și mai câte
Aleea chiar, da, romantica de sub tei
pe care-o știam
la locul ei
a încercat să-ți dezlipească tălpile
pantofilor
ca să-ți mângâie călcâiul
Ah, ți-am spus în nenumărate
rânduri
că mersul pe jos e
un adevărat pericol, dar tu
mereu mă liniștești
Ele nu-ți pot
lua
ce este al meu.
foto tumblr.com
Citește și Așadar, mă iubești
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.