Gabriel Garcia Marquez – „Spune totdeauna ce simți!

„Spune totdeauna ce simți și fă ce gândești!” GABRIEL GARCIA MARQUEZ ( 6 martie 1927-17 aprilie 2014)

Un veac de singurătate

„Când era singur, Jose Arcadio Buendia se consola cu visul încăperilor infinite. Visa că se scoală din pat, deschide ușa și trece în altă cameră întocmai la fel, cu același pat cu tăblia de la cap din fier forjat, același fotoliu de răchită și aceeași iconiță cu fecioara Tămăduirii pe perete ( …) Din camera asta trece în alta întocmai la fel, a cărei ușă se deschide pentru a trece în alta întocmai la fel, și apoi în alta întocmai la fel, la infinit Îi plăcea să meargă din încăpere în încăpere, ca într-o galerie de oglinzi paralele, până când Prudencio Aguilar îl bătea pe umăr. Atunci se întorcea dintr-o cameră în alta, trezindu-se pe când făcea drumul invers, și-l găsea pe Prudencio Aguilar în camera realității.” Gabriel Garcia Marquez, „Un veac de singurătate”, Editura Rao, București, 2014)

„Cien anos de soledad”, 1967 – o capodoperă universală, este „cel mai frumos roman de expresie spaniolă din toate timpurile”, așa cum mărturisește Pablo Neruda care îl numește „Don Quijote al timpului nostru.” Alături de alte scrieri, romanul i-a adus autorului Gabriel Garcia Marquez Premiul „Nobel” pentru literatură, în 1982, pentru o proză în care fantasticul și realul se combină într-o lume liniștită și bogată în imaginație, reflectând viața și conflictele din Macondo care „mai curând decât un loc pe lume, este o stare de spirit”, a unui întreg continent, după cum spunea autorul.

Scriitorul columbian Gabriel Garcia Marquez, (n. în 6 martie 1927, Aracataca – d. pe 17 aprilie 2014, Ciudad de Mexico) a fost numit un adevărat fenomen în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal, ca reprezentant al realismului magic, și în această cheie trebuie să-i citim cărțile: realitate și vis, real și imaginar, pe fondul istoriei unei lumi ce pare a repeta obsedant același destin iluzoriu, precum în oglinzi paralele, realitatea fiind mereu alta, în fapt, unică și irepetabilă…

Autorul își prezintă personajele mai ales din perspectiva fanteziei, a capacității lor imaginative, de aici decurgând faptele ce fac atingere zonei suprasensibile a magicului existențial.

O sută de ani în viața unei familii înseamnă mai multe generații în care numele bărbaților rămânând același, José Arcadio Buendia, îl determină pe cititor, pierzând șirul celor șase, șapte generații cu același nume, José Arcadio Buendia, să reia lectura romanului, cu creionul în mână, pentru a schița arborele genealogic, ce crește pe o verticală care, în plan narativ, are aspectul unei spirale ascendente, pe care autorul urcă și coboară povestea, cu salturi uimitoare în timp, ca un vârtej amețitor, prefigurat mereu prin formule magice, precum: „cu mulți ani înainte de a se afla în fața plutonului de execuție”, sau „ multă vreme după aceea…”, aruncându-ne în fabuloase întâmplări, de la un José Arcadio, la alt José Arcadio, descendent sau înaintaș al acelui José Arcadio, întemeietor al satului Macondo.

Tehnica narativă realist magică derulează faptele cu treceri de la un plan narativ la altul, salturi spectaculoase în timp și spațiu, atât în spirale de care aminteam, dar și pe fir narativ liniar, precum visul lui José Arcadio Buendia, un labirint oniric ce conferă o savoare inegalabilă fanteziei creatoare a lui Gabriel Garcia Marquez, implicit personajului său, cu implicații în planul simbolic al ideii de repetivitate a experiențelor de viață, care pot realiza confuzii între realitate și vis, deturnate dramatic prin revenirea la realitate.

În romanul „Un veac de singurătate”, de Gabriel Garcia Marquez, realul este învăluit în fabulos și se configurează în jurul ideii de iubire și fericire, de familie, de dezvoltare, de social și de politic.

1. 1. Motivul dezrădăcinării familiei Buendia

Se zvonise că Ursula este tot fecioară, deși erau căsătoriți de ceva timp. Pe vremea aceea, căsătoriile puteau fi consangvinice, între veri primari, sau chiar între frate și soră. Oamenii își asumau urmările, cu posibilitatea nașterii unor copii cu malformații îngrozitoare. José Arcadio și Ursula erau veri, de aceea Ursula a făcut tot posibilul ca această căsătorie să nu se consume, fapt ce a atras zvonuri ce au lezat orgoliul bărbatului.

„Lancea aruncată cu o forță de taur și cu aceeași precizie cu care Aureliano Buendia exterminase tigrii din ținut, i-a străpuns gâtlejul.” celui ce calomniase. Dar stafia mortului îi bântuia. De aceea, trebuia să plece, să-și întemeieze altă așezare, poate mai liniștită.

2. Macondo.

Macondo era pe atunci un cătun de câteva case de lut și trestie, în care acești oameni veniseră ca într-un ținut pe care nimeni nu-l făgăduise.

„Lumea era atât de nouă, încât multe lucruri care nu aveau nume trebuia să le arăți cu mâna.”

Gheața, magnetul, lupa nu erau cunoscute și țineau de geniul naturii. Dar oamenii aveau imaginație și făceau experiențe într-un laborator de alchimie, sperând să descopere piatra filozofală, o abstracțiune care să le dea acces la cunoaștere și fericire, poate chiar la nemurire. Oamenii erau întreprinzători, dar alchimia lor nu mulțumea decât fantezia lor visătoare.

3. Macondo devine, prin priceperea și hărnicia oamenilor, satul cel mai bine gospodărit, cu trei sute de locuitori tineri, sub treizeci de ani, și unde nu murise nimeni. Dar, fiind înconjurat de ape, era izolat. Rămân în Macondo și renunță la a explora ținuturi aflate peste ape la care nu puteau ajunge. Câmpul lor de acțiune, implicit de cunoaștere, era încă limitat. Deși al doilea José Arcadio era lipsit de imaginație, ceilalți nu aveau limite în crearea fabulosului, care le nuanța și îmbogățea universul.
4. În sat erau aduse din depărtări neînchipuite tot felul de minunății atrăgătoare, de către triburi de țigani: găina care făcea o sută de ouă de aur , maimuța care ghicea gândurile, aparatul prin care se uitau amintirile urâte, chiar și „o licoare care te făcea invizibil”, cu momente halucinante în care imaginația ajungea la extreme.

Era contactul cu misterul, punctul în care omul începe să creadă și să încerce pasul înainte în civilizație, acceptând imposibilul, crezând în el. Scriitorul reconstituie într-o viziune realist-magică, pașii făcuți de om în civilizație. Iar treptele înseamnă, desigur, multă imaginație, dorință de a vedea dincolo, de a-și depăși condiția, de a evolua.

5. Materia dezvăluie oamenilor tot felul de ciudățenii. Noi generații, urmași ai lui José Arcadio și Aureliano Buendia se nasc în nețărmuritul univers al imaginației. Trebuie să îndure boala nesomnului și a uitării, ca o ceață a incertitudinii în evoluția lor sinusoidală, într-o realitate alunecoasă.
6. Separă aurul de alte metale. Încep să-l prelucreze. Se dezvoltă meșteșugurile, se construiește mult, Macondo devine oraș.
7. Apar clasele sociale, partidele politice, confruntările dintre liberali și conservatori, războaie cu învingători și învinși.
8. Romanul reconstituie într-o manieră magică dezvoltarea unei societăți, o istorie a acelei părți de lume, în care identificăm, de fapt, mersul civilizației, cu urcușuri și coborâșuri, închegări și dezmembrări, ca o lecție de istorie.
9. Macondo va fi părăsit , pe rând, de fiii și fiicele lui, care vor porni spre Barcelona, Paris, Bruxelles. O nouă etapă de evoluție, un alt timp.
10. Singurătatea este o stare de spirit a acestei comunități. Ea se instalează din momentul dezrădăcinării și stabilirii în Macondo și până la final, când Macondo va fi părăsit pentru o altă lume.

Un veac de singurătate trăiesc personajele romanului în Macondo, o realitate pe care autorul o ipostaziază de la un moment la altul, de la un personaj la altul. Termenii visul și singurătatea apar în țesătura textului ca leit-motive ce întrețin acțiunea : Aureliano José se consola de brusca sa singurătate, de adolescența sa prematură prin înflăcărate eforturi de imaginație ;
José Arcadio mergea oarecum în derivă, jucând biliard, alinându-și singurătatea.
Despre generalul  Gerineldo  Marquez, autorul spune că a privit străzile pustii , picăturile de apă cristalizată de pe migdali, și s-a pomenit pierdut în singurătate.
Colonelul Aureliano Buendia simțea un frig lăuntric, rătăcit în singurătatea puterii sale imense. Se simțea risipit , repetat și mai singur ca oricând.”
Înainte de a simți privilegiile simplității, personajele acestui roman, care nu sunt singure, dar trăiesc singurătatea ca pe o damnare, rămân complice în singurătate. Și această complicitate vine dintr-o anume conștiință a neputinței, din măreția și absurditatea visurilor neîmplinite, ca o trăsătură ce pune amprenta pe umanitatea ce accede dintotdeauna spre absolut.

Florica Patan
17 aprilie 2019, Alba Iulia.

Citiți și J.Galsworthy și Floarea întunecată – Florica Patan