femei cu cotoare de aur
pe unde-au trecut mâinile tale amuțesc clopote.
spuza nopții se clatină spre capătul roșu-al
răbdării de-a fi.
fruntea și botul umed al soarelui răscolind
frunzișul ființei.
penelopele toate s-au repezit să ne întrebe,
știi?
de-aș mai avea curajul călătoriilor pe ape
n-aș sta la trecerea unde ochiul nu-i verde
nicicând.
pe unde-au trecut mâinile tale s-au ridicat
biblioteci pline de femei cu cotoare de aur
citești în neștire și când obosești
rupi foaia de la sfârșit
te învelești cu grijă până-ți ajunge
titlul sub bărbie.
foto credit sursa
după ce fierbea laptele
îl lăsa la răcit
ca pielea să-și încrețească
ușor s-o desprindă apoi
o pojghiță pe care îngerii patinează
un voal de mireasă… Citește și pălăria cu lămâi
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.