Eliade&Maitreyi Devi: Dragostea nu moare

Indianist, istoric al religiilor, filozof, mare savant de anvergură universală, Mircea Eliade este un autor complex și complet, de anvergura unui Dimitrie Cantemir, o personalitate culturală mare care iubea scrisul și o făcea zilnic, fără excepție. Se simte plăcerea scrisului în fiecare frază de-a lui pe care o citești, se simte fiorul acela pe care doar cuvântul bine gândit și măiestru așternut pe pagină ți-l poate da. Este un adevărat periplu printre gânduri, trăiri și sentimente intense orice întâlnire cu operele autorului român.

Cu el și cu Maitreyi suntem in fața unei mari povești de iubire care a fermecat lumea literară a secolul XX! O poveste la intersecția a două civilizații – la modă de la o vreme – între un tânăr european, creștin, și o hindusă.

A fost Maitreyi iubirea vieții lui Mircea Eliade? Dar ce a însemnat Eliade pentru Maitreyi !? Povestea a iscat multe controverse și a alimentat o legendă. La o vârstă fragedă de 21 de ani, în anul 1928, iarna, Eliade a plecat spre țara visurilor lui, India, să studieze sanscrita și yoga cu mari yoghini și profesori. Proaspăt absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, Eliade îl găsește în India pe profesorul Surendranath Dasgupta, între care, după primele întâlniri, s-a format o legătură strânsă care avea să-l aducă pe român în casa în care locuia şi Maitreyi.

În luna ianuarie a anului 1930, Eliade s-a mutat acasă la Dasgupta, unde a cunoscut-o pe fiica cea mare a acestuia: Maitreyi Devi. Când a întâlnit-o prima dată, Eliade nu a fost deloc atras de Maitreyi, după cum povesteşte chiar el în romanul ce poartă numele femeii.

„Mi se părea urâtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii:mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară”.

Apoi, a început o perioadă în care cei doi îşi petreceau din ce în ce mai mult timp împreună. Mircea Eliade începuse să o înveţe franceză pe tânăra Maitreyi, iar ea îl învăţa pe Eliade bengaleza. Uşor-uşor, fără să-şi dea seama, Eliade a început să ţină la Maitreyi, înfiripându-se între ei o mare dragoste.

„Cu tot ce putea separa o sensibilitate şi o cultură indiană de una occidentală, cu toate neîndemânările sau îndrăznelile noastre, dragostea a crescut şi s-a împlinit aşa cum îi era destinul”, nota Eliade în Memoriile sale. Au trăit împreună clipe impresionante şi pentru că dragostea lor creştea cu fiecare zi, Mircea Eliade a decis s-o ceară în căsătorie pe Maitreyi. Cei doi s-au logodit pe malul unui lac, în cadrul unui ritual pe care Maitreyi îl pusese la punct cu mare grijă, după cum nota Eliade. Familia fetei nu era de acord cu această relaţie, întrucât Eliade şi Maitreyi făceau parte din două lumi total diferite şi imediat ce a aflat de legătura amoroasă a celor doi, tatăl fetei îl alungă pe Eliade din casa lor. În ciuda dragostei care se născuse între cei doi, aceştia s-au despărţit şi s-au reîntâlnit zeci de ani mai târziu, când Maitreyi era deja în vârstă şi avea o familie împlinită.

În 1933, pe când avea 26 de ani, Eliade publică romanul „Maitreyi“, unde povesteşte cu lux de amănunte povestea de amor pe care a trăit-o luni de-a rândul cu frumoasa Maitreyi.

”Maitreyi” este un roman al experienței, un periplu printre simțămintele personajului narator, care își mărturisește cu mare sinceritate experiențele de viață inedite trăite în casa șefului său, Narendra Sen, unde a simțit pentru prima dată fiorii dragostei adevărate și unde a trăit întâia dată dăruirea totală de dragul celui de lângă tine.

De asemenea, este un roman unic în literatura română prin prisma exotismului ce abundă între paginile sale, precum și a fidelității cu care autorul redă întâmplările de atunci, întorcându-se către el, cel de atunci, prin prisma confesiunii cuprinse în jurnalul său. Observăm primul contact al lui Allan cu obiceiurile indiene, ce i se păreau barbare și primitive, după care urmează îndrăgostirea de tot ceea ce are India mai bun de oferit, de toate acele sentimente pure, neprelucrate, de intensitatea tuturor trăirilor, care pot fi provocate chiar și de un simplu obiect, așa cum este un arbust obișnuit, urmat de vindecarea prin asceză în Himalaya și întoarcerea la o viață normală, de european. Este un fel de joc al seducției care se petrece pe două planuri: atât la nivel personal, prin schimbarea percepției asupra sinelui și a lumii în general, cât și la nivel sufletesc, prin apropierea de Maitreyi, fapt care se petrece ca în marile romane de dragoste.

Romanul a apărut pentru prima dată în anul 1933 și redă întâmplări petrecute în anul 1930, într-o Indie aflată într-o stare de alertă permanentă, în care revoltele izbucneau la tot pasul, iar colonizarea și educarea indienilor părea posibilă. Eliade își scrie povestea pornind de la niște întâmplări reale petrecute în anii de după imediata lui terminare a studiilor din cadrul Facultății de Litere, când pleacă în India pentru a studia sanscrita și yoga. Maestrul său spiritual, Dasgupta, este cel care îi facilitează întâlnirea cu Maitreyi cea reală, trăind în casa maestrului său. Apropierea dintre cei doi chiar se petrece, iar ceea ce a fost la acel moment aproape o obsesie, s-a transformat mai târziu într-o narațiune cu iz oriental, în care realul se împletește cu imaginarul, dând naștere uneia dintre cele mai frumoase povești de dragoste din literatură, asemănătoare celei dintre Romeo și Julieta, Daphnis și Cloe, Paul și Virginia sau Tristan și Isolda.

Povestea dintre Allan și Maitreyi se situează pe un picior de egalitate cu toate aceste mărețe povești ale umanității ceea ce face mult mai grea discuția pe marginea cărții, căci sublimul și miraculosul se petrec chiar în fața ochilor tăi, iar redarea în cuvinte a tuturor experiențelor pe care le trăiești alături de personajul narator, care suferă o ieșire din planul temporal și spațial, pierzându-se în totalitate în iubirea sa pentru tânăra indiancă, devine aproape imposibilă:

„O fericire calmă şi în acelaşi timp şi violentă, în faţa căreia sufletul nu opunea nici o rezistenţă; o beatitudine a simţurilor care depăşea senzualitatea, ca şi cum ar fi participat la ea o fericire cerească, la o stare de Har. La început, starea se susţinea numai din priviri. Apoi am început să ne atingem mâinile, fără a ne despărţi totuşi, ochii. Strângeri barbare, mângâieri de devot.”

Este o dăruire supremă, un dans inițiatic în tainele universale ale sentimentului suprem, iubirea, este schimbare de roluri, îmbrățișare veșnică în veșmântul siguranței, al păcii și liniștii interioare, este uniune totală, ce trece dincolo de timp și spațiu, este înălțare deasupra tuturor cutumelor sociale, a tuturor diferențelor de cultură și de perspectivă asupra vieții. Iubirea lor este transcendentală și poate tocmai de aceea niciunul dintre ei nu a fost capabil să anticipeze întregul dezastru ce avea să urmeze. Totul era prea ireal, prea sublim, prea la nivel de vis, de ideal, iar acest fapt nu avea cum să dureze o infinitate, dar cei doi îndrăgostiți nu au puterea de a observa totul cu luciditate, rațional. Trăiesc prea mult în bula lor ce îi ținea departe de tot ceea ce îi înconjura și nu mai sunt capabili să observe semnalele pe care cei din jur li le ofereau.

Povestea este redată din punctul de vedere a lui Allan, care, ajuns la maturitate, se întoarce spre alte timpuri și ne relatează, prin prisma memoriei și cu ajutorul propriilor jurnale, experiențele sale din India, unde a trăit la intensitate maximă printre indieni, preluând din obiceiurile și modul lor de gândire.

Allan este inginer și a ajuns în India pentru a moderniza un pământ pe care îl credea barbar, neinițiat în modernitate, și se bucură de viața sa de european aflat pe continentul asiatic alături de prietenul său, Harold, și de două fete întâlnite aici, Geurtie și Clara. Lucrează alături de Narendra Sen, un bărbat extrem de respectat în comunitatea sa, de care Allan ajunge să se apropie extraordinar de tare.

Tocmai de aceea, după ce se îmbolnăvește de malarie, convalescența și-o va petrece în casa șefului său, unde a fost invitat. Motivul venirii sale aici îi va fi revelat abia mai târziu, chiar de către fiica superiorului său, care îi va spune că tatăl ei visa să îl înfieze, pentru ca Allan să îi ducă mai apoi în Europa, unde nu vor mai trece prin chinul revoltelor și a instabilității economice, politice și sociale pe care India le traversa tot mai frecvent.

La început i s-a părut urâtă. Însă, pe măsură ce cei doi se apropie mai tare, sub pavăza unui schimb de învățătură inițial, de franceză și bengaleză, și mai apoi pentru a aranja în mod alfabetic biblioteca lui Narendra Sen, Allan începe să o vadă pe tânăra de doar șaisprezece ani cu alți ochi.

Îl atrage inocența și modul ei de a se dărui total, îl intrigă modul ei diferit de a fi de al europenelor, mult mai direct și mai fidel, mult mai aproape de o experiență transcendentală, de o poveste presărată cu praf de stele. Îl ajută și cadrul înconjurător, căci Bhowanipore este fascinant, cu florile și fântânile sale, îl ajută și destăinuirile lui Maitreyi, care îi apare ca o zeiță ce a atins cu iubirea ei frunzele unui copac ce îi mângâia trupul, care a simțit că se îndrăgostește de gurul ei, care este capabilă de oferire la un nivel mult diferit de tot ceea ce cunoscuse până atunci. De la discuțiile lor pure nu este decât un pas până la dăruirea carnală și la legarea sufletească pe care cei doi o pecetluiesc prin intermediul unui inel străvechi și a unui legământ pe care Maitreyi îl face într-un cadru idilic, la lacuri:

„― Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupra-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscuta lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape.”

Observăm astfel implicarea elementelor naturii în legarea celor doi îndrăgostiți unul de altul, întoarcerea la un ritual sacru ce îi apropie de elementele naturale, care îi face să se piardă cu totul în povestea lor și să uite de toți cei din jur. Își fac promisiuni pe cred chiar cred că vor apuca să le ducă la îndeplinire, își jură unul altuia că vor lupta cu toată forța pentru a trece peste dorința familiei ei de a o căsători doar cu un indian din aceeași castră, ba chiar Maitreyi este pregătită să facă fapte nefăcute doar pentru a fi alungată din casă, căpătându-și astfel libertatea pe care la acel moment nu o are. Însă, cei doi trec cu vederea multe, trec peste puterea obiceiurilor și a tradițiilor în care este închistată societatea indiană, uită că nu pot face lucruri fără acordul familiei.

Sunt imprudenți și aceasta îi va costa scump, căci oamenii din casă încep să vadă idila lor și aceasta ajunge chiar și la urechile lui Narendra Sen și a soției sale, care îl alungă pe Allan din casa lor și îi desparte pentru eternitate. Ruptura este definitivă, brutală, nedreaptă și ajunge să îi distrugă la nivel emoțional pe amândoi, la o intensitate la care nu s-ar fi așteptat. Allan spune:

Finalul aduce lacrimi în ochi, căci devii una cu toate acele peregrinări ale lui Allan pe străzile indiene, urmând firul Gangelui, ca pe un zeu protector, ce culminează cu izolarea sa de câteva luni în Himalaya, precum și cu toate tragediile ce au loc în casa familiei lui Narendra Sen. Moartea vine ca un fel de pedeapsă pentru ruperea unor legăminte sacre, ce își aveau originea în lumi mult mai înalte decât planul terestru și acest fapt nu poate produce nimic altceva decât un mare dezechilibru.

În anul 1971, Maitreyi Devi se întâlneşte cu sanscritologul român Sergiu. Al. George, cel care îi povesteşte despre romanul scris de Eliade care îi poartă numele. După 42 de ani de la ruputura dintre ea şi Mircea Eliade, Maitreyi publică un roman răspuns intitulat „Dragostea nu moare“, care a fost editat și la noi în țară.

În primăvara anului 1973, în timp ce redacta deja „Dragostea nu moare”, Maitreyi îl vizitează la Chicago pe Eliade, acolo unde ajunge cu o delegaţie de iezuiţi. Se pare că întâlnirea a fost pusă la cele de un prieten comun.

,,Ca femeie de litere, cartea ei, ”Dragostea nu moare” în care redă subiectul știut – idila cu Mircea Eliade. Romanul are același destin ca romanul lui Eliade- are succes, este premiat. Este un caz foarte rar cînd avem ambele versiuni ale unui love story. Fiecare cititor poate astfel să își ia partea lui de adevăr, cf propriei sensibilități.

Personal, cred că “adevărul adevărat “ ( ce s-a intimplat între ei) nu îl găsim în romanul ”Maitreyi” a lui Eliade ci în “Dragostea nu moare”. Dar cartea mai bună, literar vorbind, este a lui Eliade pe care nu adevărul l-a preocupat. Nici nu era mare lucru de povestit, realitatea fusese simplă, o biata idilă fără suspens, fără emoții puternice, o idila ratată prea devreme. Eliade a fost interesat să scrie o carte, bună dacă se poate, după toate regulile prozei.  Adică o ficțiune și s-a folosit de doar cîteva elemente ale realității.”-scrie Stelian Tănase.

După aproape 40 de ani, Maitreyi află că Eliade a publicat romanul dedicat ei şi decide să îi răspundă tot printr-un roman. Nu mai ştiau nimic unul de celălalt. Eliade trăise din plin, Maitreyi în cele din urmă îşi refăcuse viaţa şi avea o familie frumoasă şi împlinită. Cu toate acestea, se pare că legătura puternică dintre cei doi nu s-a rupt niciodată. După 43 de ani de la despărţite, în primăvara anului 1973, cei doi se revăd la Chicago, întâlnirea fiind pusă la cale de un prieten comun.

Iată ce declara unul din martorii acelei întâlniri, profesorul Pabitra Sarkar, doctor în lingvistică, într-un interviu acordat în 2008 revistei Timpul: „Maitreyi Devi radia. La fel, şi Eliade. Nu ştiu ce gândeau, dar cred că amândoi erau fericiţi. Însă Eliade era un bătrân urât, ştiam că nu fusese prea frumos nici în tinereţe şi nu înţelegeam cum s-a îndrăgostit Maitreyi de el…” „(…) Când am întâlnit-o, a doua zi, era bucuroasă. Ne-a spus ca şi-a îndeplinit misiunea pentru care a venit la Chicago, anume să îl întâlnească pe Eliade şi să îl facă să se simtă bine în modul tipic bengalez: servindu-l cu mâncare gătită cu propria ei mână. Era fericită şi ne-a povestit despre iubirea ei pentru Mircea. Până atunci nu am ştiut nimic cu siguranţă, aveam doar bănuieli”, a rememorat Sarkar.

În scrisoarea trimisă de Maitreyi Devi către Mac Linscott Ricketts, în data de 20 februarie 1976, din Calcutta, indianca rememora întâlnirea cu Mircea Eliade, după 43 de ani. Ea i-a oferit o cină bengaleză, potrivit scrisorii incluse în volumul „Maitreyi Devi – Mac Linscott Rocketts. Corespondenţă 1976-1988“ (ediţie şi prefaţă de Mihaela Gligo, introducere de Mac Linscott Ricketts, traducere de Mihaela Gligor şi Maria-Daniela Pomohaci, editura Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2012).

Fragment din scrisoarea lui Maitreyi: „Sunt surprinsă că Mircea nu a menţionat în amintirile lui motivul real pentru care a părăsit Calcutta. Are o minunată capacitate de a înţelege greşit şi a fost întotdeauna rezervat în a spune adevărul, cu indiferenţa aşteptată din partea unui bărbat învăţat şi înţelept. Acesta este ghinionul meu. Când l‐am reîntâlnit în 1973, după 43 de ani, l‐am întrebat de ce a scris astfel de lucruri calomnioase despre mine. Mi‐a spus că era o ficţiune şi că sunt şi alte persoane cu acelaşi nume ca al meu! Ei bine, ce puteţi spune despre asta!? Rabi Thakur, Uday Sankar sunt de asemenea nume fictive? A folosit toate numele reale şi multe întâmplări reale şi, totuşi, aceasta este o versiune deformată. Îmi dau seama că mintea lui, la acea vreme, a fost de asemenea torturată şi deformată din cauza suferinţei profunde. Îl iert pentru suferinţa pe care mi‐a provocat‐o prin scrierea unor lucruri neadevărate şi nedemne pentru o indiancă. L‐am întrebat, direct, când am venit la el noaptea. Şi mi‐a răspuns: fantezie, fantezie. Ştiam că era o fantezie, într‐un sens, însă este periculoasă pentru că este o jumătate de adevăr. În cele din urmă, mi‐a promis că va adăuga un Epilog la următoarea ediţie a [romanului] Maitreyi, şi va explica faptul că, deşi unele incidente descrise în carte sunt adevărate, altele nu sunt. Mi‐a spus că îmi va trimite acest epilog să îl verific. Însă, ca de obicei, nu şi‐a ţinut promisiunea. Acum aflu din scrisoarea dumneavoastră că a omis întregul episod din memoriile sale – de ce? Nu poate omite părţile. Aici a avut oportunitatea să spună că multe dintre lucrurile pe care le‐a scris despre mine nu au fost adevărate şi să mă absolve de vină. Poate nu este conştient că în 1973, printr‐o ciudată întâmplare a destinului, un preot iezuit (se presupune că o persoană religioasă) a tradus un rezumat al cărţii sale [Maitreyi] în bengali. A fost un act cumplit şi mi‐a compromis poziţia aici. Oricum, la acea vreme, cartea mea era gata şi, dacă am avut ceva ezitări în a o publica, ele au dispărut. De fapt, am fost forţată de o inexplicabilă constrângere lăuntrică să spun întregul adevăr. Nu a fost un lucru uşor pentru o femeie indiancă. Ediţia în limba bengali, Na Hanyate, a fost foarte apreciată de publicul larg, însă familia mea s‐a declarat ofensată pentru că m‐am expus pe mine şi problemele noastre familiale. Când veţi primi ediţia în engleză veţi cunoaşte reprezentarea adevărată a întregului episod, văzut dintr‐o altă dimensiune a timpului, ca o experienţă transcendentală. (..). Nu‐mi pot imagina de ce nu are curajul să spună adevărul şi să rectifice ofensa pe care mi‐a aruncat‐o fără a fi nevoie în cartea lui, Maitreyi“.

Reacţia lui Eliade în introducerea volumului de corespondenţă din Maitreyi şi Mac Linscott Riscketts, acesta din urmă scrie, în august 2012, următoarele: „Eliade a scris foarte puţin în Jurnalul său despre vizita ei la Chicago, în 1973, şi despre turneul ei în America. Şi‐a exprimat părerile, scurt, în 13 aprilie 1973: „Întâlnire cu M. După aproape patruzeci şi trei de ani. Totul mi se pare neverosimil, ireal, fals ‐ şi, într‐un anumit sens, de prost gust”.

Într‐o însemnare mai lungă, Eliade comentează: ,,M. pleacă să conferenţieze în mai multe Universităţi. Deci, o săptămână, două, în linişte. N‐am notat aici nimic în legătură cu această vizită. Va trebui să povestesc totul, pe îndelete, în al doilea volum al Autobiografiei. Deocamdată, un singur amănunt: admirabila („angelica”, spunea Y.) purtare a lui Christinel. A întovărăşit‐o peste tot, a fost tot timpul liber cu M (sunt multe altele de adăugat) . Şi totuşi, Maitreyi a plecat cu o impresie nefavorabilă despre Christinel. „Ea mi‐a părut foarte posesivă şi superficială”. Maitreyi a fost critică la adresa lui Christinel după ce au fost împreună la cumpărături şi Christinel a cheltuit 100 de dolari pe o rochie. Însă Maitreyi admite că şi ea a făcut ceva similar, cheltuind zece mii de rupii doar ca să îl vadă pe Mircea din nou. După ce Christinel a citit It Does Not Die, Maitreyi a primit o scrisoare de la ea, în care era acuzată că i‐a distrus lui Mircea „minunata fantezie – Maitreyi”.

Însă Maitreyi credea că furia ei s‐a născut din teama că volumul „îi va aduce pe cei doi autori mult mai aproape, într‐un fel ciudat”“.