După ce trece dorul, ce mai rămâne?
Gânduri, idei, reflexii, cugetări. După ce secătuiește un om de tot ce are el mai de valoare și mai de preț în sufletul său, după ce îi ucide mișelește visele și speranțele, ce mai rămâne?
Îi rămâne liniștea. Îi rămâne bucuria că s-a întâmplat. Îi rămân miile de cioburi de suflet pe care nici nu se mai obosește să le adune, darămite să le mai și lipească. Își va reconstrui pocalul inimii sale risipite încet, cu migală, fără nicio grabă, fiindcă acum știe că și-a desăvârșit iubirea și nu mai are motive să se mai grăbească.
Ce-a mai rămas oare din potirul iubirii? A rămas amintirea unui timp trăit și nevisat, a unei clipe visate și netrăite, a unui tot ce n-a fost niciodată întreg, a liniștii și certitudinii că el își va recăpăta strălucirea și puterea tămăduitoare exact atunci când va fi timpul lui.
Timpul meu n-a trecut…
Nici al meu…
Timpurile noastre s-au unit demult, când nici n-am știut sau simțit, în ceva indestructibil, în ceva ce îi simt ardoarea și forța cu care crește.
„Dorinţa este amintirea a ceea ce a fost, dorul – a ceea ce va fi.” – Grigore Vieru
„Toate dorurile călătoresc, dar puține ajung la destinație.” – Tiberiu Petre
„Când ți-e dor de cineva, să nu închizi ochii. O să-ți fie și mai dor.” – Tudor Mușatescu
Dorul pârjolește tot, nu lasă nici măcar un ungher de suflet nepătruns de flacăra lui. Paradoxal, miștuiește sublim. E dovada vie a faptului că întotdeauna a fost și va rămâne deasupra iubirii. E dovada că nu ai cum să iubești dacă nu-ți este dor. Dacă nu-l așezi delicat în fața iubirii, el ori este, ori nu este. Dorul nu cunoaște jumătăți de măsură, nu cunoaște granițe, nu cunoaște limite.
Ce-a mai rămas oare din dorul ce-ți întuneca judecata uneori, sau din cel care-ți paraliza gîndirea? Dar din cel urlat și strigat când puteai să-l eliberezi doar din preaplinul iubirii ce-o purtai în suflet? Ce-a mai rămas din omul a cărui singură rațiune de a trăi era doar hrănirea lui, a dorului?
“Cât de norocos sunt că am ceva la care trebuie să renunț cu atâta greutate.” – Anonim
„Dorul este un organ de cunoaștere a infinitului.” – Lucian Blaga
“Mi-e dor de mine cu sufletul altuia.” – Ionel Teodoreanu
“Dorul este focul în care ard speranțele, dorințele, durerile, iar cenușa ce rămâne reprezintă amintirile.” – Octavian Paler
Tu, om frumos la suflet și la trup, te-ai regăsit în toate aceste cuvinte adevărate ce-ți sunt străine trăirilor tale, dar care au săpat adânc. Ce ți-a mai rămas după ce cel mai important dor al tău a trecut? Nu era dorul de frumos, de cald, de bucurie, de zâmbete infinite, de răsărituri și apusuri simțite împreună, de vise îndelung așteptate.
Nu, era chiar el, Dorul de toate dorurile adunate la un loc.
Din „Cioburi de suflet”.
Citiți și Scrisoare deschisă pentru un suflet închis, de același autor.
Pe Fabiola Ion o găsiți aici.
Cine sunt eu? Mă întrebam adesea când îmi permiteam luxul de a lăsa eu-ul din mine să iasă la lumină. Sunt litere și scris. Sunt muzică în timpuri reci și ploioase. Sunt zâmbet oricum, oriunde. Sunt iubire, inocență și pasiune. Sunt cuvinte nerostite și vise împlinite. Sunt eșecuri și dezamăgiri. Sunt tot ce mi-am dorit să fiu, dar cu permanenta dorință de a avea întotdeauna un gând bun, o faptă pe măsură și un vis îndrăzneț.