Ceasul acesta, anume, făcut e
de stat la pândă
cu ochii licăr și câțiva fluturi peltici
sub coasta ta stângă
pe urmele Sânzienei
în piept simți că-ți bubuie trei
năuce clopote bete
galbene, nesfârșite secunde
Nu-i pieptul tău
e lemnul trăsnit, e-o poartă al cărei
cer se deschide himerei
dincolo-s nopți ruginite
învăpăiate de zâne și leacuri mărunte
trecute prin site te-ademenesc
la ceasul de pândă, tu
abandonează-te, ocheşte burta moale
a tainei unei idei
din care te naşti iarăşi
dulce miracol, vinovată izbândă.
Citește și Hickory Dickory
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.