Duiliu Zamfirescu: „În fericire nu se numără ceasurile.”

Duiliu Zamfirescu: „În fericire nu se numără ceasurile.” (”Viața la țară”)

Astăzi, 30 Octombrie 2018, sărbătorim ziua de naștere a prozatorului, poetului și dramaturgului Duiliu Zamfirescu. Cu această ocazie, aveți un articol despre viața și opera scriitorului.

Fiul arendașului Lascăr Zamfirescu și al Sultanei (născută Mincu), Duiliu Zamfirescu, s-a născut la data de 30 octombrie 1858 în Plăinești (azi, Dumbrăveni), județul Râmnicu-Sărat (azi, județul Vrancea). În familia tatălui exista un mare interes pentru cultură, iar în cea a mamei de asemenea, însă cu accent pe latura artistică (Sultana era sora arhitectului  Ion Mincu și a pictorului Ștefan Mincu). Copilul Duiliu Zamfirescu studiază muzica și limba franceză. În Focșani urmează școala primară (1865-1869) și pe cea gimnazială (1869-1873). La București urmează cursurile Liceului „Matei Basarab” (1873-1876).

Este admis la Facultatea de Drept din București, unde leagă o strânsă prietenie cu viitorul magistrat, Duiliu Ioanin-Romanov. Obține licența în anul 1880, profesând în calitate de magistrat la Hârșova și la Târgoviște, apoi ca avocat și redactor la România liberă. În anul 1885 intră în Ministerul de Externe, iar după trei ani este secretar de legație la Roma (până în 1906). Tot acolo se căsătorește cu Henriette Allievi, cu care va avea trei copii: pe Henrietta, pe Lascăr și pe Alexandru. Copiii s-au născut și au crescut în Italia, locuind acolo, alături de părinții lor, timp de 18 ani (perioada stagiului diplomatic). Publică romanele sale (la care a lucrat în acest timp) din Ciclul comăneștenilor: Viața la țară (1894), Tănase Scatiu (1895) – cele două lucrări fiind publicate, inițial, în revista Convorbiri literare -, În război (1897), Îndreptări (1906) și Anna (Ceea ce nu se poate), publicat sub forma sa finală în anul 1911. În paralel, publică volumele de poezie Alte orizonturi (1894), Imnuri păgâne (1897) și Poezii nouă (1899). Primul roman al ciclului este considerat, aproape de toți criticii vremii, cel mai valoros, prin „echilibrul de realism și de idealism, prin poezia pământului și a vechii noastre boierimi iubitoare de pământ, și, mai ales, prin neuitata creațiune a Sașei.” (Eugen Lovinescu).

Citiți și despre CREATORUL LUI TĂNASE SCATIUL

După revenirea în țară, este secretar general la Ministerul de Externe. După război, este ministru de externe în Guvernul Averescu (13 martie-13 iunie 1920). În anul 1908 este ales Membru al Academiei. În 1911 editează romanul epistolar-filosofic, Lydda, urmând să-și îndrepte atenția către teatru. Astfel, publică O amică, Lumina nouă (1912), Poezia depărtării (1913) și Voichița (1915).  În 1918 este numit vicepreședinte al Academiei Române, stingându-se din viață după câțiva ani, în 1922, în Agapia (județul Neamț).

Răzvan Voncu este de părere că textele lui Duiliu Zamfirescu „dezvăluie – coroborate şi cu bogatele referiri pe care scriitorul le face, în corespondenţă, la propriul <<atelier de creaţie>> – un traseu al devenirii operei şi, totodată, un itinerar al pătrunderii romanului în conştiinţa literară românească.” (art. Romanele lui Duiliu Zamfirescu, revista România literară, nr. 21, publicat în anul 2015, accesat în 30 Octombrie 2018). Ioan Adam consideră că „Romantic din naștere, Duiliu Zamfirescu este un realist din convingere.”

Duiliu Zamfirescu a lăsat drept moștenire posterității opera sa diversificată și complexă, ceea ce înseamnă că ar fi păcat să nu redăm mai jos sensibila poezie despre toamna gătită în rochie de seară…

 

Seara de toamnă

Ah! ce frumoase-s serile de toamnă!
Prin frunze reci doar un fior adie;
S-arată-n deal, cu faţa purpurie,
A nopţilor fermecătoare Doamnă.
Pe câmpul veşted tainic ea-mprăştie
Strălucitoarea-i negură albastră,
O, Doamne sfânt! Ce pană mult măiastră
Atâta farmec ar putea descrie!
Stropit cu lacrimi pare-acum boschetul.
În umbra lui mă simt prins de tristeţe:
Există oare-atâta frumuseţe
În fire, aşa cum o simţi tu, poetul?
Ori suntem pradă, o! gândire-amară!
De-a simţurilor noastre amăgire
Ce-aruncă-un văl frumos peste-o neştire,
Şi totuşi, Doamne, ce frumoasă seară!

 

 

„Nimeni nu poate prinde ceasul trecător.”- ”Viața la țară”

„A pricepe că nu poţi pricepe şi că nu eşti în stare de-a împiedica împlinirea legilor firei este deja interesant; dar a pricepe pentru ce nu poţi pricepe e minunat, fiindcă dacă ai putea înlătura pricina pentru care nu poţi pricepe şi care e parte în tine, parte afară din tine, ai pricepe totul.”- ”Viața la țară”

Duiliu Zamfirescu a murit în ziua de 3 iunie 1922, la Agapia și a fost înmormântat în Cimitirul Sudic din Focșani. În ziarul ”Lupta” se scria la acel moment: “Alaltăieri a murit la Mănăstirea Agapia din judeţul Neamţ marele nostru scriitor Duiliu Zamfirescu. El plecase acum câteva zile cu o maşină într-o excursie în nordul Moldovei, însoţit de câţiva membrii ai familiei sale. Se oprise la Mănăstirea Agapia, unde, după primele ştiri sosite în Capitală, mâncând nişte ciuperci, s-a intoxicat. A murit după câteva ore de chinuri groaznice, în vârstă de 64 de ani.”

„Cine eşti tu, călător de o clipă pe pământul tău, trăitor de o zi, când atâtea pământuri umplu veşnicia deasupra?”- ”Viața la țară”

Citește și „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”