dor de niciunde
ca un dor de niciunde
ca spinul înfipt într-o coamă de cireș înecat
alintat de vreo ipoteză încins
peste frunte cu al verii păcat
ești du-te vino prin struguri
gustul tău sânge în mine
sărat
sunt umbra ta deznodată de vânt
pe unde calci aflu
și iert alt cuvânt
îl iau și-l arunc în cușca cu lei.
foto sursa
roz albi cenușii
mici mari cam cât roata sorții
elefanți cu gingașe suflete
umplute cu un gaz mai ușor decât aerul
vârfuiesc la nesfârșit leagănul
podului minții …
din lungi (dez)acorduri am învățat să număr:
„un elefant se legăna pe o pânză de păianjen”… Citește și în zerouri nu mai am aer
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.