„Diferența dintre a renunța și a da drumul este că renunțarea se face din furie, în timp ce
a da drumul se face din iubire.”
Nu cunosc autorul frazei zen, însă știu sigur-sigur că sunt vremuri când le trăiesc pe amândouă, într-un fel de simbioză, de fapt. După experiența trăirilor multe si-ncâlcite, știu că-i preferabilă împărțeala, nu amestecul care te zăpăcește, te scoate de pe orbită și iți dă senzația vertiginoasă de orbecăială-n ziua mare.
Renunțările nu sunt mereu cele mai fidele prietene, când vine vorba de-o inimă care dăruie ca nebuna, până sărăcește-ntr-un hal făr’ de hal.
Te târguiești cu tine până ai senzații de vertij și te prinzi de ce-o fi pe lângă tine, doar, doar te vei opri și vei conștientiza că impresia ta era greșită. Când bate gongul conștientizării, aproape nu te mai simți, vijelia își face numărul prin minte și o brumă vicleană acoperă orice urma de altfel de simțire, exceptând dezamăgirea și amărăciunea.
Atunci renunți. Și poate nu-i tocmai furie ceea ce scrie pe fișa de la capul bolnavului, poate nu-i decât o banală răceală pe care-o poți trata cu indiferență și supă de pui. Da’ cine să-ți dea diagnosticul corect când tu te simți dat la o parte, folosit și neimportant?!
La mine vine tăcerea. Cea mai grea formă a durerii, căci născută am fost din cuvânt și prin cuvânt. Tăcerile tac tocmai ceea ce uită cei la care renunț. Dar înlăuntru, toate răstălmăcesc situații când am fost, am făcut, am dat și ciudat, s-au uitat. Și urlu că în timp ce-am șters lacrimi și încurajat, petrecut timp ori ajutat, am mărșăluit singură! Îmi asum gândul că poate și ei gândesc la fel și-mi fac inventarul. Nu-i văd lângă mine în războaie. (Câte bătălii duse cu mine!).
Apoi, mă opresc și-mi aștern masa ințelegerii: mi-am făcut, mi-am dat, mi-am fost, toate, doar mie! Ce aștept?! La ce renunț?
La naivitate, la așteptări, la a vedea ceea ce nu-i, la miraje și la teatru.
Renunț să mai frământ aluatul de ce-urilor legate de neînțelegeri percepute la nivel ridicat. Renunț să mai fiu sclavul părerilor de rău.
Renunț să tot spun iartă-mă și când nu greșesc, la gândul că bătând șaua va pricepe calul. Renunț să mă prefac că înțeleg acțiuni și manifestări care contravin unui fel de a fi personal.
Renunț să fiu altceva, doar pentru că s-ar putea supăra altcineva. Renunț la a cerși dragoste și prietenie când nu vin natural și neforțat. Renunț la ceea ce mă coboară în temnița obișnuinței, a gândului parșiv: ” las’ că-i bine și așa, în loc de altceva”.
Renunț să mă agăț de oameni, ciocănind la uși care pentru mine sunt închise forever.
Dau drumul. Căci nu văd ce altceva poate veni după atâta conștientizare.
Dau drumul, căci demult durerea nu mai este doar muza pentru scris și curățat ochii. Funia mi s-a-nodat în jurul încheieturilor și mă sufocă. Dau drumul și fac loc. Îl curăț, îl descânt și stropesc stafiile cu busuioc întru dispariție. Ducă-se pe pustii!
Poveștile despre renunțări și dat drumul cu demnitate ori fără vreo urmă, rămân povești.
Orice rămâne în urmă, nu e decât ce rămâne. Și atât!
Citiți și „Sunt în reconstrucție”
