De la Cain și Abel încoace, lumea n-a știut cum să intituleze seducția fatală și a numit-o prietenie. Cu sau fără ghilimele, cu sau fără conotații, simplu. Și a despărțit-o de amiciție, ca să aibă totuși sentimentul că există oameni. Limbajul are acest dar incredibil de a despărți apele de uscat, dacă îi acordăm atenția cuvenită, căci toate se întâmplă în universul lingvistic și prea puține dincolo de el. Lumea cuvintelor e lumea relațiilor dintre oameni, cu o geografie impredictibilă, plină de suișuri și coborâșuri. Cuvintele seduc și energizează, cuvintele atrag și distrug, iar acei cu care le împărțim devin oglinda noastră și a destinului pe care ni-l croim prin raportare la ceilalți. Nimic nu e întâmplător și nu există coincidențe, decât pentru acei naivi care mai cred că soarele se învârtește în jurul pământului și că tot ceea ce zboară se mănâncă. Vrem nu vrem, suntem zoon politikon, fiare sociale, de aici și expresia Homo homini lupus.
De fiecare dată când mă încearcă un sentiment de stranie melancolie, mă gândesc la prieteni. Ceea ce vă doresc și Domniilor voastre, într-o clipă de răgaz.
Bine zicea Ileana Vulpescu, celebra autoare a romanului „Arta conversației„, o lectură absolut obligatorie:
De când e lumea şi pământul, există o categorie sufletească de oameni puşi pe capătuială, pentru care banul e mai presus de orice, e singura valoare în care cred şi căreia i se închină, pentru că banul e cel mai bun prieten, cel mai bun protector, el n-are miros şi deschide toate uşile. Şi cum omul, spre deosebire de animale, mănâncă mai mult decât pentru a-şi astâmpăra foamea, bea mai mult decât pentru a-şi astâmpăra setea, face amor nu numai pentru a-şi reproduce specia, ucide cu premeditare, fără să-şi mănânce prada, acumulează mai mult decât ar avea nevoie chiar pentru un trai îmbelşugat, e rapace, pentru că acumularea îi dă senzaţia de siguranţă şi de superioritate asupra altuia. Asta dovedeşte cât de puţin evoluează mentalitatea oamenilor.
Dacă mai există cineva în lumea asta care să nu fi fost trădat de un prieten, sau Doamne ferește, de mai mulți, să ne scrie și nouă, să ne minunăm ca de a doua Venire. Acum vorbim despre limitele prieteniei și despre acel idealism pe care îl nutrim atunci când ne dorim apropierea de oameni și dăruirea față de ei, sperând la reciprocitate.
Ei bine, ca orice relație, și prietenia are granițele ei, care depind de oameni, dependenți, și ei, de limitele lor. Unii sunt născuți să împărtășească tot ceea ce sunt și ce au cu anumite persoane, alții își vânează cunoștințele în funcție de avantajul pe care îl pot obține de pe urma acestei, să-i spunem, colaborări. Sunt oamenii care urmăresc din umbră, calculează, își fac o schemă plus minus din care socotesc în final ca plusul să fie de partea lor, apoi devin vizibili și se strecoară insidios în viața noastră gata să fie acolo în caz de trebuință. Doar nu-i costă nimic cuvintele, cât timp nu trebuie să dea ceva de la ei.
Desigur, n-o să-i recunoașteți de la început, pentru că strategia lor e atât de seducătoare încât creează genul acela de euforie specifică marilor beții. Ai impresia că ți-a pus Dumnezeu mâna în cap și că poți să te deschizi, să lași afară secretele cele mai intime, gândurile cele mai profunde și emoțiile cele mai ascunse, pentru că, nu-i așa, cel de dincolo e oricând dispus să te asculte, să te sfătuiască, să-ți dea din timpul lui, ceea ce, în ziua de astăzi, e mare lucru, credeți-mă. Între timp, își notează cu mare abilitate depozitele pe care le faci la banca lui de încredere și așteaptă… să vină scadența…
Adică să-i ceri ceva, de-a dreptul. Să pretinzi și altceva decât are el de oferit gratis.Un serviciu care să compenseze întreaga zestre de sinceritate și afecțiune pe care ai învestit-o în el. De aici încolo începe declinul, pentru că acest gen de om nu suportă nicio solicitare care ar putea să-l scoată din zona lui de confort. Expectativa e atitudinea prin care te lasă să ieși la scena deschisă, convins că mai ai multe să-i mărturisești sau să îi pui la dispoziție resursele tale. Tace, ascultă, și pregătește următoarea mișcare, după ce te-a imobilizat în pânza lui și te-a îmbrobodit în saliva lui toxică, lipicioasă, mortal seducătoare.
Dar ce spectacol magnific va pune în scenă după lăsarea măștii, ei, da, merită așteptarea și poate chiar și dezamăgirea. Revelația e completă. Albul nu cunoaște nuanțe de gri în convertirea la negru. Pentru cei care cred că dețin controlul, beția puterii e de nestăpânit. Prețul nu mai contează, atâta timp cât e rost de triumf pe spatele altcuiva, fără pierderi colaterale. Omul se arată în toată splendoarea inconștienței lui, vrăjit, la rândul lui, de aerul superiorității. În fond, în viața asta, TOTUL este un joc de putere și totul depinde de cantitatea de adrenalină care anihilează ceilalți hormoni.
Ei, dacă ai ști de la început ceea ce trebuie, anume că pe lumea asta, nu poţi avea numai prieteni, trebuie să mai menţii şi nişte relaţii şi nu-ţi deşerţi sacul faţă de nişte oameni pe care nu-i cunoşti, după cum spunea aceeași autoare. Și totuși, nu putem accepta să trăim fără prieteni, mai cu seamă în tinerețe, când toată lumea se învârtește, practic, în jurul prietenilor. Până și părăsirea cuibului se face, la adolescență, mult mai ușor, datorită amicilor care îți umplu tot timpul. Atunci și ei, cel puțin, au aceleași interese și același avânt în a face lucruri mărețe în comun cu altcineva, fără a fi atenți la avantaje… Deh, fericirea vârstei e un ocean de vise și așteptări care nu suportă amânare, așa că orice pas înainte poate fi unul gigantic.
Dar să revenim la păianjenii din care ies șerpii de mai târziu, sub ochii noștri. Ce bine ar fi dacă ai putea fi atent la semnalele pe care le emit atunci când își prepară soluția otrăvitoare, pentru că ele sunt, asta e clar, dar mintea noastră încețoșată de amețeala momentului (că e bucurie sau tristețe, nu contează) refuză să intre în detalii… E senzația aceea de prea-plin sufletesc care opacizează luciditatea și pun frână rațiunii, anihilând mecanismele de auto-protecție. Încet, încet, te transformi în victimă, refuzând să vezi cum realitatea își ia tainul, pe nesimțite.
Ce-i de făcut? Nimic. Fiecare om va trece, măcar o dată în viață, prin furcile caudine ale trădării. Important e să supraviețuiești și să nu repeți greșeala. Poți schimba informații despre vreme, bucătărie, mașini străine, flori, fete, filme sau băieți, cum se spune, dar niciodată să nu oferi tot ce ai unui străin, pentru că prețul la care te va vinde va fi cel puțin de trei ori mai mare decât a dat pe tine. Ca-n basme. Un filozof celebru conchidea cu amărăciune, în plină epocă a mizantropiei și a degradării umane, că dacă ai ajuns la 40 de ani și nu urăști oamenii, ori ești prost – ori ai trăit degeaba. Acum, desigur, nu e cazul să generalizăm, dar poate că ar fi bine să repetăm de câteva ori pe zi această butadă. Mai bine să ne ferim decât să ne tratăm, nu-i așa, pentru că unele răni pot duce la traume profunde, greu vindecabile și cu eforturi supraomenești.
Poate că ne vom întreba, retoric, desigur, dacă mai putem avea încredere în oameni. Putem avea, doar să-i alegem cu grijă și foarte atenți la tot ceea ce vine către noi, la schimb. Am ajuns să cred că singurul prieten cu adevărat e de găsit în familia restrânsă, unde nu încape ideea de calcul, interes sau prejudecată. Pentru că ceea ce se întâmplă în familie rămâne în familie, iar pe cel care e sânge din sângele tău sau tu din al lui, ca și cu acela cu care împarți sacul de sare, nopțile și iernile o viață întreagă.
Nu are nimeni atâtea secrete astfel încât să tânjească după o largă audiență, și apoi nici nu e sănătos… tot balastul acela oricum se va întoarce într-o zi bumerang, fiindca așa e destinul croit, cu dus-întors.
