departe
citeam pe ascuns scrisorile lor
și memoram cuvintele ca pe o poezie frumoasă
ca apa o recitam în fața unui șir de scaune goale,
dar pline de inimă,
aliniate cuminți în sertarul cu ațe și panglici
unde mama păstra orizontul, iar tata
e o linie subțire
care se continuă până în ziua de azi
când îmi deschid palma
foto sursa
***
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.