− Bună dimineața! – i-am spus Vieții
cu inima
cu gura
cu ochii și ce mai
licărea
în zorii dimineții
Îngândurată era…
Ieșisem la jogging
glezna-mi ardea
M-am oprit, totuși
− Ce e cu tine?
Ce stai așa?!
− E ziua lui prâslea!
îmi aruncă ea
tot mai gândită
− Te faci că nu știi?
alintatul, cel mic!,
Doru, cel ritmic
− A, da?!
− I-am făcut tort,
dar el se-ndrepta
cum îi e obiceiul
tot spre casa,
casa ta.
foto tumblr.com
Citește și Revoltă
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.