„Poezia între tăcere şi păcat”

”Scriam de dinainte de a ajunge la şcoală. Am învăţat să citesc şi să scriu cu aproape un an şi jumătate înainte. „Legalizarea” situaţiei de a scrie versuri s-a făcut în şcoala primară, în clasa a doua. Învăţătoarea ne-a dat ca temă să povestim cum ne-am petrecut vacanţa. Trebuia să scriem două pagini şi cine termina putea să iasă în recreaţie. Am întrebat-o: „Da’ dacă scriu în versuri, câte pagini trebuie să scriu?” Credeam că o să zică cinci, dar mi-a zis că, dacă sunt în stare să scriu în versuri, pot scrie doar o pagină. Am scris-o şi am ieşit prima în recreaţie. În vacanţa respectivă primisem volumul „Iarna pe uliţă”, de George Coşbuc, cu fiecare pagină ilustrată conţinând câte o singură strofă. Era deosebită de volumele tatei, care erau acoperite de cuvinte în întregime. L-am întrebat pe tata de ce cartea mea are atât de puţine cuvinte? Iar el mi-a răspuns grăbit: „Aşa e poezia”. (Peste ani, pornind de la acest răspuns, aveam să ţin la Catedra di poesia a Centrului Montale de la Roma o conferinţă „Poezia între tăcere şi păcat” despre economia cuvintelor în poezie). Atunci, însă, la şcoală, părea că a scrie versuri e un mare câştig, iar ieşirea în recreaţie a fost primul premiu pentru poezie pe care l-am primit.”