Așa, dragile mele,
Păi… e simplu: bărbații nu prea oferă motive să fie iubiți, căci – nu-i așa? – nu suntem noi proastele lor! A, perfect! Dacă am ajuns aici, e totul ok, pentru că deja suntem de aceeași parte a baricadei, fiind recunoscută solidaritatea feminină, conform căreia, dacă e să distrugi un bărbat, te faci mangă profi, în calitate de fostă, alături de o altă fostă și-o sunați pe nevastă-sa, explicându-i că e suspectă să devină fostă. De ce îi suspectăm pe bărbați? De prea știința noastră.
Bărbații sunt mereu suspectați că vor ceva (știm ce, hai, lasă-mă dracu!) indiferent ce ar face. Cei casnici spală sau șterg din senin vasele (știm de ce, hm!) și simulează că li s-a strâmtat bucătăria, exact când tu te apleci să potrivești sacul de gunoi. Imbecili… Chiar, or fi imbecili? Încă nu se știe cu exactitatea specific feminină. Altfel, cei dedicați pe viață celibatului, sau doar temporar încercând să scape, nu o duc nici ei prea bine. Dacă te caută, îți telefonează, sau îți scrie… aaaa, e clar, vrea ceva!
Dacă intenționează să se despartă, vrea tot ceva, dar altceva! Cine, mă, bărbații? Hai, pe bune! Ăștia se gândesc numai la sex! Serios? Păi acum vine clipa despărțirii dintre acest text și cititoarele ipocrite: cam cine naibii se gândește la sex, dacă vocea de la telefon spune:”Sărut mâinile, bună dimineața, doamnă!”, iar creierul tău îți rostește:”A, e clar, ăsta vrea ceva! Hm, crede că sunt proastă!”.
Frica noastră de a ne asuma ceea ce dorim, sau de a recunoaște ceea ce gândim, ne face să-i tratăm pe toți partenerii cu care intrăm în dialog, indiferent de subiect, ca pe o viitoare dezamăgire. Este, așa cum știți, efectul experiențelor noastre anterioare, deci nimeni nu are nicio vină.
Dar. Să ne imaginăm altfel continuarea dialogului de la telefon: ”Sărutmâinile, bună dimineața, doamnă!” ”Bună dimineața, domnule!”, ai răspunde tu, fără să ai imaginea gorilei pur instinctive care deja te-a răstignit pe masa din bucătărie.
”Știți” – ar continua maimuțoiul – ”cred că aveți exact mâinile de care am dorit toată viața să fiu mângâiat!” Logic, e greu de răspuns, pentru că, de mică, toți cei din jurul tău ți-au transmis că bărbații vor ceva.
Ăsta vrea să fie mângâiat. Normal, ca să lași impresia că ești stăpână pe situație și mai ai și simțul umorului, întrebi, chițăind aiurea:”Unde?”. La care, goriloiul zice: ”Undeva, pe o bancă, într-un parc…”.
Vizibil impresionată, te întorci spre colegele de birou, care au ochii extrași din craniu, acoperi telefonul cu palma (aia responsabilă cu mângâierea) și chicotești:”Fată, l-am nimerit pe-ăla cu defect!”.
Ca dovadă că bărbații sunt niște… cum dracului le zice la ăștia? A, nemângâiați.
Citiți și Ce simpli eram în tăcere….
