Tu, suflet avid și însetat, de ce fugi de supremul sentiment? Tu, sătul de nopți însingurate, de ce fugi de căldura brațelor mele? Tu, suflet inimos, de ce fugi de candoarea inimii mele?
De ce fugi de iubire?
Iubirea uneori doare, dezamăgește, împietrește, destabilizează. Creează abisuri atât de adânci încât niciodată nu crezi că le poți atinge cu fiecare părticică din sufletul tău. Creează dependențe. Creează înalturi pe care le atingi, doar în doi, pe care de altfel n-ai fi putut să le cuprinzi, nici măcar cu toată imaginația de care dai dovadă. Creează „promit” și „îmi pare rău”.
Ți-ai promis că nu mai vrei să suferi. Ți-ai promis că nu mai vrei să existe păreri de rău sau regrete amarnice. Ți-ai zidit și sufletul și corpul într-o tăcere impenetrabilă, menită să te protejeze. Suflet drag, habar nu ai că însăși lipsa cuvintelor nu poate nega tăvălugul suferinței tale. Ai uitat că eu te pot simți? Te pot atinge oricum, oricât, oriunde?
Eu nu ți-am promis nimic. La ce bun vorbe neînsoțite de fapte? Eu doar iubesc. Iubesc un vis din toate visele tale, așa cum tu le aveai. Iubesc un zâmbet din colțul gurii, așa cum fără să știu tu îl schițai. Eu… nu fug. Cum să fug de ea când toată viața am așteptat-o, am chemat-o, am trăit-o? M-a rănit, și eu pe ea. Ne-am fost prietene și dușmane, dar niciodată nu am ocolit-o.
Tu o trăiești adânc în tine și totuși, o renegi. Te ascunzi de ea, când ea te-așteaptă cu brațele deschise. Ai crescut-o cu răbdare și-nțelegere și când în sfârșit e aici, reală, palpabilă, doar pentru tine, tu alegi să fugi. De ce? Ce demoni ascunși îți suprimă bucuria de a o trăi? De a o respira? De a te bucura de ea, în inconfundabila ei deplinătate, până când tu și ea deveniți una și aceeași ființă?
Știu că doare. Știu că frica te paralizează. Știu că nimic nu mai e la fel.
Știu că știi că înainte de a primi iubire, trebuie să oferi. Nu parțial, nu frânturi, nu croșetată în mai multe zile pe dos decât pe față. Totuși, de ce fugi de ea când de fapt asta e tot ce îți dorești cel mai mult?
Iubirea e aici, acum, zâmbitoare și completă. Ea nu știe de frici, căderi. Ea știe doar să fie, simplu și firesc. Ea știe doar să te țină strâns de mână și să nu te mai părăsească niciodată.
Ea e… Iubirea.
Fragment din „Cioburi de suflet”.
Citiți și Ce doare mai tare, minciuna sau încrederea înșelată?, de același autor.
Pe Fabiola Ion, o puteți găsi aici.
Cine sunt eu? Mă întrebam adesea când îmi permiteam luxul de a lăsa eu-ul din mine să iasă la lumină. Sunt litere și scris. Sunt muzică în timpuri reci și ploioase. Sunt zâmbet oricum, oriunde. Sunt iubire, inocență și pasiune. Sunt cuvinte nerostite și vise împlinite. Sunt eșecuri și dezamăgiri. Sunt tot ce mi-am dorit să fiu, dar cu permanenta dorință de a avea întotdeauna un gând bun, o faptă pe măsură și un vis îndrăzneț.