Gabriela Coman Hornoiu
întâi mi-au pătruns în trup cuvintele tale.
au pansat toate rănile care sângerau înăuntru.
în timp, pe unele le-am uitat, sau poate m-am prefăcut că le uit, mi-era mai uşor fără ele.
sângele se prelingea prin vene ca o şoaptă.
fără nici o vălurire, iar inima bătea sfioasă.
ca la începuturile vieţii.
abia de-mi aduceam aminte cum e să porţi în spatele sânului stâng un clopot, al cărui dăngănit îţi striveşte coastele.
într-o seară, pe când mă-ntorceam de aiurea, mi-am zărit umbra întinsă la picioare.
gheboasă şi slabă. ca o arătare.
am încercat să o smulg cu unghiile de pe asfalt, să o lipesc de un zid, să nu mă mai urmeze.
îmi amintea de mine, când trăiam fără cuvintele tale, când sângele mi se zbătea în vene aşa cum se zbat aripile unei păsări când învaţă să zboare, când dăngănitul inimii îmi spărgea pieptul şi-mi întuneca mintea.
dacă într-o zi ai să-ţi strigi toate cuvintele înapoi, am să mă preling pe asfalt şi-am să mă târăsc precum umbra gheboasă de la picioarele mele, pe care n-am reuşit să o smulg.
foto tumblr.com
Citește și Am învățat că sufletul se ține în piept
