Dacă vrei să cunoști un om cu adevărat, urmărește-l cum îi tratează pe cei inferiori, nu pe cei egali lui!
Dacă tu rămâi, nu contează cine pleacă.
Ce-i pe mine, tot aia e și-n dulap.
Trei definiții ale iubirii, din trei puncte diferite de vedere. Toate se traduc prin, îmi este de ajuns așa cum sunt și cu atât cât am și nu tânjesc la nimic altceva, fiindcă mi-ar prisosi, mi-ar spulbera destulul care îmi dă tihna. Și unde-i tihnă, toate sunt.
Nu sunt o privilegiată cunoscătoare de senzații extraordinare, n-am cunoscut nirvana la niciun fel, dar cele câteva pe care le-am trăit au fost suficient de tari, cât să-mi spargă clopotul de sticlă sub care mă aflam sau suficient de vijelioase încât să mă tragă afară din zona de confort, fără să mă întrebe, ce părere am, dacă vreau sau ba. Nu m-a ocolit greul, dar nici nu m-a doborât ci m-a crescut. Din cauza asta tot cânt pe toate drumurile cât mă ține gura, la atâția ani ai mei, același cântec pe care-l cântam și la cei 20 de ani: fără griji și fără bani, cu mențiunea că dacă banii n-au fost mereu, apoi grijile n-au lipsit deloc!
Nu știu și nici n-am știut ce înseamnă să-ți pice-n blid, decât de la mama mea și nici cum se simte răsfățul de a fi iubită fără măsură și curat, altfel decât de tatăl meu. Drept pentru care nici inima mea n-a știut să joace teatru, că măcăr de-o stagiatură de s-ar fi străduit… Dar, nuuu! Inima mea nu știe să îmbrace altă formă decât cea a inimii și astfel nici cu masca nu s-a deprins. Inima mea, știți ce face? Iasă-n față, ca un pieton disciplinat și cuminte. Stă zâmbitoare la semafor și numai când apare verdele, pac, trece!
Mereu pe zebră și nicidecum prin locurile nepermise. Defect de educație! Și în timp ce traversează ea cu mersul hotărât și încrezătoare, hop, apare câte un nesuperman care-i ciontește eleanul cu câte-un, uită-te pe unde mergi, că asta calcă …(am zis frumos).
Numai că nu știu cum se face că de fiecare dată pe lângă ea, în momentele acelea, nu se află niciun superinimos care să-l înfrunte pe nesuperman, să-i zică măcar, #băboule, e verde, pietonii au prioritate, (nesupermanii doar limba asta o înțeleg). Așa-i cu inima de modă veche, e luată peste picior, în loc să fie luată la rever, la braț, la purtător. Din nefericire, regulile sunt pentru fraieri și din fericire pentru alții sunt făcute ca să fie încălcate și ignorate, călcate în picioare. Eu nu am cum să fac asta și să vreau, fiindcă măsura pantofului meu este de Cenușăreasă și nu pot călca așa apăsat…
Mulți însă trăiesc pe picior mare și din acest motiv ei sunt ca vijelia din Scrisoarea a III-a care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. N-au simț, asta cred. E ca și cum vrei să bagi ața-n ac cu mănuși de box. Nu cred că poți. De fapt sunt sigură! Și din cauza asta că n-au simț, te pot călca inclusiv pe cap, strivindu-te fără să le pese, ca pe un gândăcel. Și în timp ce tu mori și ei nici nu simt.
Ei sunt și daltoniștii pentru care verde e roșu și viceversa… de-aia trec și pe roșu, fiindcă au ratat verdele, nu că asta dor de fapt. Pfff! Mă bucur că nu-s așa, eu nu trec pe roșu! Stau la semafor și tot aștept răbdătoare verdele, după fiecare înjurătură din traficul infernal al vieții. Fiindcă deși îmi place roșul, mă incită chiar, prefer verdele pentru că ste culoarea care mă ține în viață: este terapeutic și vindecă!
Îmi place verdele, dar fără mov nu știu ce m-aș fi făcut, aș fi fost probabil o dereglată, fiindcă e parte din rădăcina mea și probabil că m-aș fi îndoit după voia fiecărui vânt. Liliacule, trist ar mai fi fără tine! Albastrul, îmi este absolut indispensabil, fiindcă el se găsește exact acolo unde-mi place cel mai mult să privesc și este din belșug că nu-l pot cuprinde nicicând cu privirea: e cerul și marea.
Apoi, pe galben, cu tot drumul lui de nuanțe de la galben pai până la portocaliu, al cărui parcurs tare bine se așază pe pielea mea, chiar n-am cum să nu-l iubesc! Toți trandafirii sunt superbi, dar randafirul galben, pentru mine este special. Mai e și rozul, în fața căruia mă înclin, fiindcă-l am încă într-o mică măsură pe buze și-n obraji, dar fără de care cireșii în schimb, n-ar mai păți nimic spectaculos, primăvara…
Ar mai fi de spus ceva despre roșu, care dincolo de STOP, este dat macilor în exces dar mai ales sângelui care ne clocotește prin vene și care ne pune pe jar inima, cea responsabilă de suficientul din viața noastră, dragostea cu tumultul ei cu tot, adică de tot ce avem nevoie, de la John Lennon, citire. Și ar mai fi albul, pe care-l admir și pe care-l prețuiesc, cu toată puritatea lui desăvârșită. Ce face albul nicio altă culoare n-ar putea face: scrie și desenează povești. Povești de iarnă și povești cu mirese. Eu m-am născut iarna și pe-a mea a scris-o! Și desenează mirese. Și pe mine m-a desenat așa, de două ori! Și acestea fiind spuse, îmi este gata curcubeul și deja este bine așa cum este!
Sigur că apreciez marsala, turcoazul, fucsia, coraiul, bordoul și toate celelalte minuni de nuanțe, după multe mai întorc și eu capul. Dar prefer să mă înconjor de culorile de bază, naturale, la fel cum prefer să mă înconjor de oamenii cinstiți, naturali și dintr-o bucată, zemoși nu seci.
Mi-ar plăcea să existe măcar o singură zi în an, în care să ni se vadă aura. Așa cum este Revelionul să fie și Aurionul. Toți să fim cu culorile la vedere! Oare, văzându-ne astfel, am înțelege din prima că ne potrivim sau nu, că suntem sau nu suntem armonioși împreună? Fiindcă, să fim serioși, anumite culori una lângă alta arată ca dracu… Doamne, iartă-mă! Indiferent de simțul artistic din dotare și indiferent de viziunea de artist pe care o ai, de imaginația cu care ești înzestrat sau capacitatea de a combina nuanțele, când mergi braț la braț cu nepotrivirea, îți rezultă o lucrare de doi lei.
Oamenii știu exact de ce culoare anume au nevoie ca să devină de neprețuit, să atingă stadiul de capodoperă. Doar că nu tuturor le este dat să pice pe mână de pictor talentat și sfârșesc mulți la mâna vreunui amator, respectiv la stadiul de afișe… Ce-ar mai fi de zis, știind clar că oamenii rezonează unii cu alții, se simt, chiar și de la distanță nu neapărat când sunt față-n față, decât că suntem nevoiți să ardem niște etape în viața noastră stând pe lângă unii nepotriviți. Numai așa cred că putem înțelege cu adevărat că ce ți-e scris în frunte ți-e pus, nu e doar ce spune o legenă ci chiar ceva de la care nu te poți sustrage.
Ești distanța care mă doare cel mai tare dar pe care o simt mai aproape decât pe aproapele. Numai că, nouă ni se spune, iubiți-vă aproapele! Cum vine asta? Nu prea ai cum, fiindcă aproapele nu-i ca departele. Il iubești că nu-i vrei răul, dar nu tremuri. Aș vrea să pot explica asta altfel, dar nu există explicație pentru asta, decât că nu există explicații. Este o realitate neînțeleasă cam tot așa cum există cu certitudine cerul și pământul.
Așa și cu vibrațiile. Există, se manifestă și punct. Fără emoții și sentimente cine poate funcționa? Eu, sigur nu. Mă uit la un loc plin cu uscături și știu clar că fix în același loc ar putea fi cea mai minunată grădină. Defect din naștere! Din cauza asta cred că transformarea în frumos și bine este posibilă atât într-un peisaj anost cât și într-un om. Depinde cum te uiți și depinde de ce anume vezi, atât. Cred în puterea culorilor, cred în bine și frumos și cred în dragoste. Dragostea, dacă-i cât un munte învinge orice teamă și mai cred în iubirea care poate să răzbată dincolo de îndoiala și capabilă să ajungă până la certitudine.
Toate acestea chiar există nu sunt invenții și nici lucruri nepalpabile. Răul, urâțenia și ura sunt de fapt absența acestora. N-o spun eu, au spus-o alții cu mult înainte de mine, eu doar am simțit-o pe pielea mea, am înțeles-o și subscriu celor deja spuse. Mai cred și că, iubind oamenii aceștia se pot schimba. Mulți mă contrazic, treaba lor. Fiecare este liber să se exprime și să creadă în ce vor. Numai că eu nu mă refer la faptul că poți să-i schimbi, făcându-i să te iubească la rândul lor, sau să fie mai buni, să vadă altfel lucrurile, nu.
Trebuie să înțelegem un lucru, și anume că, iubind, indiferent dacă ți se împărtășește sau nu iubirea tu deja ești hărăzit cu acest dar atât de rar și de prețios, prin faptul că poți simți și poți vibra atât de înalt. Atât! Iubește oricum, simte asta prin toți porii și bucură-te că ți-a fost dat să trăiești asta. Fără să te plângi, de creutate crucii acesteia. Este un privilegiu, nu un chin. Emoțiile nu se pot da la schimb…
Dă-mi niște calm, că io am surplus de furie! Nu-mi găsesc extazul, dar îmi dă invidia pe dinafară, facem schimb? Ia, iubire de-aici din izvorul meu, și puneți-o în inima aia a ta seacă!Ce simplu ar fi, nu? Sunt convinsă însă că este obiect de studiu cu aplicabilitate în viitor, asta, cu controlarea emoțiilor, dar eu, una, îmi doresc să nu apuc aceea perioadă. Cine vrea să se schimbe o face din proprie voință, nu fiindcă este iubit. Corect! Numai că regula asta se aplică celui care iubește… Acesta e cel care se schimbă pentru că iubește deja și ar fi în stare să înoate oceane, să treacă munții, să zboare zările și câte și mai câte, în numele iubirii! Și totuși, celălalt poate să nu găsească nimic ieșit din comun în toată strădania asta a celui capabil de atâta dăruire, de a-i aduce inclusiv luna de pe cer și stelele. El tot așa se duce în curtea din spate să caute pietricele, chiar dacă are diamantele pe noptieră…
Numai că viața este rotundă. Tu cel care ai iubit cu adevărat ai înțeles după un timp că orice ai face, nu ți se răspunde la fel și mai ușor sau mai greu, mai devreme sau mai târziu te desprinzi din locul în care nu te udă nimeni, pentru că știi că te-ai usca, deși nu ești plantă. Pleci, îți vezi de vite și nu peste mult timp găsești verdele și chiar te vindeci. Îți împachetezi frumos bucata de viață și o pui pe un raft din biblioteca cu amintiri sus de tot, la categoria trăite. Iar în rarele cazuri în care te mai întinzi să ștergi praful pe-acolo, pe sus, ți se conturează un zâmbet ușor nostalgic în colțul gurii, (asta face conștiința împăcată), gândind că ai ce povesti la un ceai bun, cu o bună companie. Celuilalt, în schimb, îi atârnă cam greu prin buzunare colecția de pietre și tragându-și de nădragi își amintește că parcă nu mai este cum era, nu mai ține cum ținea.
Ce să facă cu pietricelele acum? De fundație nu-s bune și parcă nici în vitrină nu le-ar pune. N-au nicio consistență, culoare nici atât, nu le mai vrea și nu numai că nu mai prezintă interes dar parcă-l și încurcă. Ce-o fi văzut la ele? se întreabă, tradiv de târziu… Nu are ce împacheta pentru raftul de sus, decât ceva pentru categoria regrete, unde povestea începe cu a fost o dată ca niciodată… se sfârșește cu niște pietricele și tot ce mai poate să facă este să spere într-o nouă potriveală. Dacă și-a învăța lecția, poate va reuși să se asorteze armonios, cu o altă culoare lângă care să se pună în valoare dar pe care să n-o estompeze.
Și pe care își va dori s-o păstreze la fel de vie cât mai mult timp, pentru că știe cum se simte pe propria piele să-ți fie ștearsă nuanța, amintirea, iubirea… Știe că le-a avut pe toate cândva, poate că, în exces uneori, alteori în doze mai mici și mai știe că la rândul lui, nu va pierde nimic, iubind. Iar pentru că știe, asta ți se datorează exclusiv ție, celei/celui care ai iubit cu toată ființa ta. De-asta cred eu că oamenii se pot schimba, iubindu-i!
Și mai sunt unele povești în care două culori s-au întâlnit, s-au potrivit și s-au combinat în cea mai minunată nuanță care s-a pomenit vreodată și au trăit fericite, până la adânci bătrâneți și dincolo de ele.
Iar eu încă mai cred și în povești!
