Cică hoțul neprins este negustor cinstit. Dar cel care se autodenunță, cum este? O face pentru pacea lui, pentru a pune așternut bun conștiinței sale sau pentru a se asigura că prin mărturisirea lui, dureros de sinceră, atribuie căii de acces, un sens unic? Adică se asigură, prin niște cuvinte tăioase, că efectiv nu mai lasă loc de întors nici pentru acum și nici pentru altădată?
Scena 1:
Soția se plânge de neatenție, de absența lui îndelungată de lângă ea și copil, el motivând oboseala, mult de muncă și că face bani pentru familie. Ea se cere la vorbitor azi, mâine, poimâine… prin toate căile de comunicare posibile, la care tot ce primește ca răspuns este ignore și tot ce obține este un monolog. El o privește și cam atât. Ea își face enșpe mii de scenarii, dar pe lângă faptul că el o neglija de mult timp și ea știa asta, aștepta privitul în ochi și niște explicații articulate cu subiect și predicat din gura partenerului ei. Lașitatea îl domina, împreună cu setea de a scăpa din ghearele minciunii în care era prins și în care s-a dovedit ulterior că trăia. Se decide să vorbească. Dur. Ca bărbații. Se decide să-i arate ei cine-i bărbat în casă și cu piciorul peste celălalt genunchi, așezat în fotoliul din fața ei, îi spune:
- M-am gândit mult și cred că cel mai bine pentru amândoi, ar fi mai bine să ne despărțim.
- (…)?!
- Da, nu te mai iubesc. Nu te mai iubesc de când nu ți-am mai spus. Exact! De mulți ani…
- (…)?!
- Da, sunt într-o relație. De dinainte să ne căsătorim. Am lucrat împreună, colegi de serviciu. Ne întâlneam în pauza de masă, la ea acasă și… asta este! Este căsătorită, dar se va rezolva și vreau să fiu cu ea!
- (…)
- M-am însurat cu tine, pentru că erai însărcinată.
- (…)
- O să fiu lângă copil și lângă tine dacă vei considera că vei avea vreodată nevoie.
Acum pietrele se vor arunca din toate direcțiile. Ea cum de nu și-a dat seama în tot acest timp. Sigur fiecare a avut partea lui de vină. Ceva nu a mers în relație și nu au știut să gestioneze. Comunicarea era precară. Ea nu-l mai atrăgea ca femeie. Ea nu-l mai mulțumea ca femeie. Copilul acapara cea mai mare parte din atenția ei și poate că el se simțea neglijat. Liber la imaginație și a dat cu părerea, pentru fiecare!
Scena 2:
Se produce ruptura în fapt, cu o sentință de divorț, cu lacrimile ei adunate în barbă, dar fără circ și cu resemnarea că dragostea te poate lovi oricând, pe nevăzute și pe nesimțite și că nimeni nu are dreptul să se pună în calea fericirii celuilalt. Viețile lor continuă separat. El cocoș, ea găină cu pui. Brusc se trezește paternitatea în el și vrea timp de calitate petrecut cu puiul pentru care până nu demult, nu-l prinde seara la întoarcerea în coteț, aproape niciodată treaz. Noul cod civil, rupe inimi în ceea ce privește atribuirea timpului alocat în egală măsură celor doi părinți. Nu fiindcă nu ar fi ceva absolut normal, ci fiindcă, el a fentat cam vreo 4 ani îndatoririle de tată, practic nu știa ce mănâncă, ce medicamente are de luat, ce preferă, ce știe și ce nu știe, unde și cu cine se joacă, propriul lui copil. Nu, nu că nu voia ci pentru că nu avea timp… Muncea mult și mai ales pe ascuns… Trec anii, mama acceptă provocarea la care viața a scos-o la tablă și găsește soluții de rezolvare. Cea mai simplă ar fi fost să cedeze. Pac! Și s-ar fi stins ca un bec care se arde dintr-o dată. Până acum ar fi fost oale și ulcele și cum nicio minune nu ține mai mult de trei zile, ar mai fi fost pomenită în treacăt, la o porție de colivă, din când în când. Dar există un Dumnezeu, care intervine, dacă-l ai. Și a intervenit. Într-un mare fel! A suflat peste ea încă o dată, a renaștere și ea a renăscut, a redevenit, a crescut, s-a transformat și acum pur și simplu este mai întreagă ca niciodată. Nu mai pretinde nimic, nu mai așteaptă nimic, doar este și se bucură zi de zi de minunea de a fi. Stă pe podium, pe primul loc și nu mai coboară de-acolo. A înțeles că toate au un rost și toate se întâmplă cu un motiv. A înțeles că merită să trăiască la fel de demn și de frumos, chiar dacă este o femeie divorțată, fără să fie nevoie de zloții nimănui, ca să nu se iubească cu toți. Știe ce vrea și nu renunță la standarde. Ea nu se vinde, ea se oferă. Ea nu se cumpără, ea se câștigă. Ea nu are preț, ea se obține gratis de către cel care ajunge la ea.
Între timp, ex-ul, lăsat de izbeliște de cea dătătoare de senzații tari și interzise, pe repede înainte, este lovit de nostalgia vremurilor demult apuse și vrea să dreagă ciorba. Nu doar că au trecut niște ani, ca să recunoască că a comis greșeala vieții lui, dar în tot acest timp ciorba nu doar că s-a împuțit, dar a secat de tot. Dar el vrea și vrea și insistă, că ciorbă ca la fosta, n-a mai mâncat niciodată. Folosește orice mijloace ca să-i reamintească ei, cum ea era cerul și pământul lui. Mereu stabilă, mereu acolo, mereu în așteptare… Și acum el știe că ea este the one. Da, abia acum. Doar că ea nu știe cine este acest individ și ce vrea de la ea. Tot ce mai recunoaște în el, este calitatea biologică de tată al copilului, nicidecum altceva. El nu înțelege de ce nu mai ajung la inima ei toate declarațiile lui de iubire, la fel de dureros de sincere ca în seara în care cu aproape patru ani în urmă și le etala cu același patos, pe cele de neiubire. Nu înțelege de ce ea, nu mai este impresionată de împăunătura lui. Și cum adică să fie cu altcineva? Ea? Ea nu are voie să aibă în preajma ei și mai ales a copilului lor, un alt bărbat. Nu! Doar el a avut o rătăcire micuță așa de o căsnicie de cinci ani și încă un pic, dar acum jură că nu mai fură și că și-a revenit. La inima ei nu mai ajunge nimic de la el, fiindcă inima ei este foarte sus. Și bate acolo cu bucurie lângă cei crescuți frumos, loviți dar vindecați, căzuți dar ridicați, terfeliți dar curățați. Iar lui i s-a îndeplinit dorința, aceea de nărui definitiv și irevocabil drumul spre înapoi.
Toți suntem la un moment dat în viețile noastre un fiu/fiică rătăcitor/rătăcitoare, a cuiva. Toți avem de învățat, vrem sau nu vrem, de la cel mai bun profesor al nostru, adică ultima noastră greșeală. Toți alegem la un moment dat lozul, pe care-l vrem câștigător. Ce avem de câștigat este numai rezultatul propriilor alegeri. Calea scurtă e de preferat. Vrem repede, mult și bine. Vrem frumos și vrem tot. Numai că nu le poți avea pe toate și dacă să zicem le-ai avea, unde le-ai pune? Inima cât e și ea, cât căușul pumnilor, încape în ea iubirea și cam atât. Rămâne să ne decidem cam ce mai vrem să avem pe lângă asta… sănătate și armonie? Poate omenie, respect, liniște? Câțiva prieteni de aur de 24 de karate și mai presus de toate un om? Un Om, da. Asta este adevărata loterie, norocul la oameni. Om cu Om și inimă lângă inimă, este idealul. Un doi imperfect format din doi de 1, care se pot tolera cu ușurință. Care-și găsesc similaritatea unul în celălalt. Un doi în care fiecare își cunoaște valoarea unică de 1, dar care se adună cu alt 1 fiindcă doresc ca rezultat comun împreunul, doar pentru atât. Da, toate ne sunt date cu un scop, trebuie numai să avem răbdare să deslușim scopul. Ridicați-vă! De sus, viața se vede atât de frumos… Viața este frumoasă, merită trăită frumos. Toți merităm să trăim frumos!
