Și-a răsfirat toate cele zece degete Geniul – așa mi-l imaginez, cu două mâini cu degete lungi, fantastice – atunci când a mângâiat tânăra familie Leonida, câte unul pentru fiecare copil ce avea să-l dea lumii.
În Bucureștiul sfârșitului de secol XIX, un mic Paris atunci, ofițerul de carieră Anastase Leonida chiar avea să cunoască și să facă cea mai franțuzească alegere a vieții sale – stilata și frumoasa Matilde Gill.
Anastase Leonida (1849-1918 ͅ) și Matilda Gill (1855-1950)
Cariera sa militară le-a determinat o viață de familie aproape nomadă, dusă timp de decenii: primul copil, Dimitrie s-a născut la Fălticeni, Natalia, al doilea la Vaslui, următorii șase la Galați și ultimii doi la București. Toți zece au fost excepționali. Au primit o educație care ar face și azi cinste și aripi oricărui copil, învățătura temeinică și limbile străine fiind hrana elementară cu care, atunci și acum, vlăstarele cresc sănătoase. Și promițătoare.
Copiii Leonida au lăsat moșteniri emoționante, adevărate contribuții de care ne bucurăm fără s-o știm, au țesut istorie în aceeași pânză cu mari personalități ale vremii.
Adela
Adela Leonida(1890 – 1928) a dovedit încă de copil o vocație înduioșătore pentru îngrijirea bolnavilor. A dorit să devină medic și, în anul 1910 se înscrie la Facultatea de Medicină din București. În timpul facultății, la sugestia fratelui Dimitrie Leonida, colaborează cu revista „La Presse medicale” și revista „Natura”, unde publică studiul „Din aplicațiile curenților de înaltă frecvență”, cel care, alături de aplicațiile practice realizate, face din Adela Leonida primul specialist din România care a utilizat curentul electric în tratamentul cataractei.
În timpul Primului Război Mondial (1916) Adela este repartizată la Spitalul de ochi din Iași, instalat în localul Liceului de fete Doamna Oltea, unde are șansa și privilegiul de a-l seconda în operaţii pe renumitul medic francez Dantrelle. De la acesta învaţă practici chirurgicale de avangardă care completează întreaga perioadă de cercetări petrecută la Iaşi (pe atunci capitală a României, pentru că Guvernul părăsise Bucureştiul aflat sub ocupaţie germană).
Cu puțin timp înainte de încheierea războiului, în 1918, își ia doctoratul în medicină, cu lucrarea ,,Complicațiile tifosului exantematic la ochi”, obținând calificativul ,,Magna Cum Laude”.
Tot în Moldova avea să aibă primele contacte cu familia regală a Romaniei: în octombrie 1918, la conacul familiei Hrisoveloni din Ghidigeni, cu ocazia nunții surorii ei – Elisa care se căsătorea cu Constantin Zamfirescu (fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu) – o întâlnește pentru prima oară pe Regina Maria, venită ca invitată și ea.
Dupa terminarea Primului Război Mondial, Adela revine la Bucuresti și este numită, la doar 29 de ani, directoare a Orfelinatului de orbi ”Vatra Luminoasă”. Tot atunci înființează o tipografie care tipărea în Braille (cu simboluri în relief, astfel încât degetele orbilor să poată ,,citi”), în care se vor tipări mult timp manuale pentru clasele primare și de liceu, atât de necesare școlilor speciale pentru nevăzători.
Meritele ei îi propagă și o faimă pe măsură, iar Casa Regală a Romaniei o numește oftalmolog oficial al Curții și o împuternicește să o opereze de cataractă pe însăși Regina Maria. Ce sorți, ce potrivire colosală! Prima femeie din România cu contribuții revoluționare în tratamentul cataractei să o opereze, cu succes!, pe Marea Femeie a României de atunci…
Această minte sclipitoare a condus apoi primul spital de oftalmologie înființat în anul 1920 la București, până în 1928 când, povestea Adelei Leonida (căsătorită Paul) se termină brusc și ironic, dintr-o culpă medicală, în urma unei operații la ficat. Avea 38 de ani.
Elisa
Elisa Leonida(1887-1973) este cunoscută drept prima femeie inginer din Europa. Această fată, după ce a obținut bacalaureatul la secția reală a Liceului ,,Mihai Viteazul” din București, s-a înscris la Școala de Poduri și Șosele (precursoarea Politehnicii din București), dar s-a lovit cu capul și tot avântul ei de prejudecățile vremii care refuzau dreptul femeilor de a urma o astfel de facultate. A încercat și la alte școli tehnice din România, însă răspunsul a fost același, după cum avea să consemneze amar în jurnalul ei personal: ,,Locul femeilor este la cratiță!”
Cu convingerea fermă că trebuie să devină inginer, Elisapleacă în anul 1909 în Germania și se înscrie la Academia Regală Tehnică din Berlin. Aici se lovește de cei ”trei K” – prejudecată ce adăuga cratiței, biserica și copiii (Kirche, Kinder, Kuche). Devine însă prima femeie student a acestei universitati, deoarece la cererea de înscriere, decanul Hoffman s-a lăsat foarte greu convins, invocând același argument absurd privind chemarea esențială a femeii și așteptările societății…
În timpul studiilor mulți profesori au ocolit-o, ignorându-i prezența, însă dârzenia Elisei, răbdarea și deșteptăciunea ei au câștigat, cu timpul, admirația profesorilor și colegilor. Același decan Hoffman ar fi declarat, la înmânarea diplomei de absolvire (în anul 1912, cu specializarea ,,Chimie”): ,,Die Fleissigste der Fleissigsten” (cea mai silitoare dintre silitori).
Mai multe firme mari i-au oferit atunci diverse posturi, însă tânăra ingineră a preferat să se întoarcă în țara ei unde a obținut cu greu un post, la laboratorul Institutului Geologic Român din Bucuresti.
Multe sorți a răsucit izbucnirea Primului Război Mondial. Elisa se înscrie în organizația ,,Crucea Roșie” și pleacă pe front unde i se încredințează conducerea unor spitale de campanie în apropiere de Mărășești. Războiul a oprit vieți, dar n-a putut stăvili iubiri, iar Elisa îl întâlnește pe viitorul ei soț, inginerul Constantin Zamfirescu, chiar fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu, cu care se căsătorește în localitatea Ghidigeni (la conacul familiei Hrissoveloni), în 1918.
Este locul și momentul în care istoria face un minunat nod al destinelor, pentru că la nuntă participă și Regina Maria, atunci întâlnindu-se regina cu Adela, cea care avea s-o opereze de cataractă.
După razboi, Elisa Leonida Zamfirescu si-a reluat activitatea la Institutul Geologic. A condus un laborator de analize, a elaborat metode originale și a introdus tehnici noi, toate având ca scop cunoașterea bogățiilor subsolului țării noastre. A fost profesoară de fizică și chimie la Școala de fete ,,Pitar Mos” și la Școala de electricieni și mecanici din București, condusă de fratele ei Dimitrie. A intrat ,,în folclor” cu faptul ca a renunțat la pensie, preferând să muncească până în anul 1963, la vârsta de 75 de ani.
A fost multe prima această femeie dârză și inteligentă: prima femeie membră AGIR (Asociația Generală a Inginerilor din România) și prima româncă membră a Asociației Internaționale a Femeilor Universitare. În onoarea ei a fost instituit, în anul 1997, ,,Premiul Elisa Leonida-Zamfirescu”, distincție care se acordă pentru merite în domeniul științei și tehnicii unor personalități feminine.
Citește și Constelația Leonida II – despre ceilalți copii Leonida
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.