Uneori mergi pe stradă și, dintr-o dată, vezi sau simți ceva care îți schimbă starea de spirit. În bine. Alteori, te uiți pe Facebook și, după ce scrolezi mult și bine, ceva te face să te oprești și să citești atent. Mai atent ca altă dată, sau mai atent ca niciodată. Cineva pe care îl cunoști doar puțin, te uimește. În cel mai bun mod cu putință.
Pe Alexandru Mogoșeanu îl cunosc de ceva vreme, și am rămas impresionată de multitudinea stărilor pe care le poate produce atât pe Facebook, dar și în viața reală. De fiecare dată când stai de vorbă cu el, la finalul convorbirii realizezi că tot acest lucru ți-a priit și ai mai învățat ceva. Într-o lume în care oamenii sunt etichetați în fel și chip, Alexandru Mogoșeanu este un om asumat. În tot ce face. Și face multe. Și nu mă refer aici la faptul că poate fi un „influencer”, da, acest cuvânt de tip clișeistic. Pentru că Ducu Mogoșeanu poate fi orice numai clișeistic nu.
E un scriitor atipic, oarecum. Scrie mult și scrie bine . Scrie povești de viață cu un umor fin fantastic, scrie însă și poezii de o profunzime și o sensibilitate ieșită din comun. Eu despre poetul Alexandru Mogoșeanu scriu acum. Am încercat să aflu de la el cum a început să scrie poezie. Scrie de multă vreme, după cum mărturisea „prima încercare a fost undeva, în clasa a doua”. Mi-a spus că „Ceea ce este cu adevărat important nu se vede. Se simte”.
Poezia lui este o poezie matură, ivită din sentimente autentice, sedimentate de o cultură vastă dar și de o trăire profundă. Poezia lui este o poezie de dragoste cu prozodie fără cusur, scrisă de un bărbat care nu se teme să își arate latura sensibilă. Așa face un poet asumat. Transparent, lucid, sincer și deschis. Este un scriitor carismatic, pozitiv, de a cărui poezie te bucuri până la lacrimi.
Îți poate spune o poveste tristă cu zâmbetul pe față sau îți poate spune ceva amuzant într-un mod atât de serios încât aproape niciodată nu poți avea certitudinea că ai înțeles cu adevărat decât după un timp, când reiei mental firul discuției. În volumul „Poeme pentru ea„, apărut anul trecut, femeia e icoană, e mamă, e soție, e prietenă. Adică tot.
Tu ningi, nu-mi spune că nu știi,
Doar ești femeie, știi ce faci,
Tu faci mâncare și copii,
Ne cerți, ne mângâi, ne împaci,
Tu ne obligi să fim mai vii,
Mai dumnezei, sau chiar mai draci.
Tu ningi, nu-mi spune că nu știi,
Doar ești femeie… Știi ce faci…
În clipe ce ne par târzii
Și-n veri cu simfonii de maci,
Sau chiar în iernile-argintii,
Când în ninsoare te prefaci,
Tu ningi, nu-mi spune că nu știi…
***
Dă-mi fruntea ta, atunci când ești bolnavă,
Eu știu magia de-a putea fura
Tot ce e-n tine boală sau otravă,
Dă-mi febra ta, să fie febra mea,
Dă-mi mie și frisonul, și durerea,
Tu nici nu ești bolnavă… Tu mă minți,
De-acolo ai obrajii-așa de roșii
Și buzele le ai așa fierbinți…
Mai împlinește-mi vrerile o dată,
Ce ți-am cerut și n-ai făcut așa?
Și dacă prea bătrâni vom fi vreodată,
Dă-mi moartea ta, să fie moartea mea..
Pot fi nebun, sau tandru, sau ciudat,
Pot fi uitat, sau nu pot fi iertat,
Sunt vinovat, sau sunt nevinovat
De nici nu știu ce câine de păcat,
Pot fi trimis, la fel ca și chemat,
Printre gunoaie, zilnic, aruncat,
Sau rege, întronat în patul tău…
Însă, îmi pare rău… nu pot fi rău…
Ce simplu eram altădată,
Ce vesel, ce darnic, ce trist,
Pe când te vedeam o agată,
Pe când îți eram ametist…
Ce simplă erai altădată,
Ce pace, ce lume, ce tot,
Pe când te făcuseși deodată
Aceea ce face să pot…
Ce simpli eram în tăcere,
Ce veșnic era să ne fim,
Pe când vindecam o durere,
Pe când învățam să iubim…
Pe Alexandru Mogoșeanu îl găsiți și aici.
Citiți și Dragostea trece, e ca o răceală, de aceeași autoare.
