Așa cum mergeam eu pe drumurile patriei, cum conduceam de fapt, modesta mea mașină, cugetam în sinea mea, așa cum fac și cei care aleargă, cei care înoată…, la sensurile de mers. Și mă gândeam în primă fază la sensul unic al vieții. Ai pornit la drum, te-ai dus! Cu sau fără mijloc de transport, mai încet sau în mare grabă, drept sau gârbovit de spate, beteag sau sănătos tun, pe picioarele tale sau chiar într-un scaun cu rotile de-ai fi, nu contează nici cât e de ușor și nici greutatea traseului ci că el este fără întoarcere, ireversibil. Nimic nou până aici, banal totul sau poate de reflectat? Rămâne la aprecierea fiecăruia.
Apoi, în a doua fază, am avut o revelație. Că nu doar eu, ci mulți alți oameni parcurg și altfel de drumuri cu sens unic. Acel drum al cuvântului dat, al demnității și al verticalității. Cei care nu se întorc din drum, cum ar veni, când au plecat din locurile în care nu s-au potrivit, din spațiile în care mirosea înecăcios a minciună, din brațele care nu reușeau să-i cuprindă, de lângă falșii prieteni care așezau pentru urcușul picioarelor lor o scară cu trepte putrezite, de lângă cei care s-au dat miere până le-au intrat sub piele ca să le toarne apoi fiere, de lângă alții pe care i-au primit în casă, i-au pus la masă, apoi i-au povestit celorlalți câte scame aveau pe covor și cât praf pe mobilă și mă opresc aici, că altfel, aș putea-o ține așa până mâine.
Nu vreau să spun decât despre oamenii-oameni. Aceia care încă mai cred în oameni. Care chiar și astăzi, în realitatea nouă în care trăim, încă mai acordă credit celor care zâmbesc, par altruiști, par sinceri, par binevoitori, cu toate că știu că riscul la care se expun este imens. Fiindcă în inima lor mare, mai există încă acel grăunte de muștar denumit credință, potrivit căruia, oamenii de l-ar avea toți, ar fi sloboziți direct în rai. Acum, în zilele noastre, ți se pune piedică zâmbind. Este ceva atât de firesc să te întrebi de la primul salut “ce-o vrea ăsta?!”
Varianta cu „am vrut doar să te salut” este de mult expirată… „Salut! Ești frumoasă. Vrei să ne întâlnim?” Sar femeile ca arse. Auzi, ce tupeu! Ce abordare de rahat! Dar dacă v-ați fi văzut în anii ’90 pe la vreo nuntă, nu tot așa ți-ar fi zis? Întreb pentru o prietenă… Hai, să revin, că am derapez rău de tot, o iau pe contrasens și nu ăsta era topicul.
Așadar, cât valorează un om? Cât cuvântul lui. Răspunsul acesta, mie cel puțin, mi se pare atotcuprinzător. Ai pus punct, te ridici și pleci. Nu mai ștergi, să revii cu puncte de suspensie sau să pui virgulă în loc, nici semnul mirării și nici al întrebării. Ar fi ca și cum faci duș și te îmbraci tot cu hainele transpirate. Ca și cum arunci la tomberon inutilitățile și te întorci apoi să le cotrobăi. Ca și cum faci caca acolo unde mănânci.
Nu se poate… fiindcă pute îngrozitor în oricare dintre situații te-ai afla. Și nu poți trăi îmbâcsit și în mizerie. Adică poți, dar ăla nu e trai, este chin. Și am ajuns la prima fază din nou. Poți ajunge la destinație drept sau târându-te pe coate. Poți fi un fel de Schumi al vieții tale, profesional vorbind, în ideea că ne conducem propria viață sau un boschetar. Vedeți, toate drumurile acestea intermediare, dar făcute cu sens, ni se aștern la picioare nu chiar întâmplător, ci ca să dea acel sens unic vieții noastre.
Și dacă pe drumurile tale ai reușit să fii precum fata Moșului, din poveste, care a întins o mână oricui a avut nevoie, nu doar că înțelegi rostul parcurgerii tale, dar și devii din ce în ce o versiune mai bună a ta. Și binele făcut, cuibărit acolo în galeria cu amintiri a minții tale, pe care o poți accesa oricând, înăbușă toate răutățile pe care le-ai simțit cândva.
Din cauza asta oamenii aceștia, iartă… de buni ce sunt, nu de proști. Fiindcă au înțeles că cei care o iau pe arătură, la un moment dat, pe anumite scurtături ca să ajungă mai repede în față, sunt debusolați, văzduhiți de au apucat practic pe un drum încâlcit și mocirlos. Drumuri fără sens, care nu duc nicăieri, ci doar se înfundă.
Măi, și iar mă mir privind în jur… ce de lume, ce puțini oameni! Mai ales când mă gândesc că, totuși, cea mai lungă relație din viața mea de până acum am avut-o și încă o am, cu mașina mea! Dar cel puțin sunt pe un drum cu sens, ceea ce vă doresc și vouă.
