O căsătorie presupune un angajament pe care un partener îl face față de celălalt partener și față de sine însuși, de-a contribui cu tot ce e posibil ca relația să aducă împlinire, dezvoltare și multă iubire în cuplul constituit.
Cum trecem însă de la eu la noi? Cum reușesc două persoane care provin din culturi de familie diferite să schimbe din convingere formula „ce-mi place și ce vreau eu” cu „ce e bine pentru amândoi” pentru „noul noi”, de-abia constituit?
Cum trecem de la un „eu” independent la un „noi” interdependent funcțional toată viața, fără a ne afecta libertatea interioara și propria identitate?
Cum facem ca normalitatea mea sa fie și normalitatea celuilalt?
La aceste întrebări vom căuta succint câteva răspunsuri care să ne ancoreze în realitatea posibila a căsniciilor reușite.
O mare parte din viață implică lucruri de rutină, care țin de gătit, întreținerea casei, curățenie, cumpărături, plata facturilor, activități banale de la cine pune sau cine strânge masa sau spală vasele, schimbă lenjeria, la cine pune sandwichurile, sau cine spală, calcă ori aspiră.
O mare parte din viață implică lucruri de rutină, care țin de gătit, întreținerea casei, curățenie, cumpărături, plata facturilor, activități banale de la cine pune sau cine strânge masa sau spală vasele, schimbă lenjeria, la cine pune sandwichurile, sau cine spală, calcă ori aspiră.
Găsirea unui mod optim de a împărți munca are același rezultat cu modul de a împărți bucuriile. Este dificilă – dacă nu imposibilă – împărțirea echitabila a sarcinilor în procent de 50%-50%. Ar însemna ca o bună parte a timpului să fie utilizată pentru ținerea contabilității sarcinilor.
Dacă unul din parteneri consideră că depune mai mult efort în casă și are sentimentul că celălalt nu-l respecta îndeajuns pentru a face la fel de mult, aceasta poate fi o sursă majoră de conflict în cuplu – conform cercetărilor de la Center for Marital and Family Studies din cadrul University of Denver.
O căsnicie reușită presupune două persoane care se apreciază una pe cealaltă, dispuse să se ajute reciproc oricând e nevoie, care fac activități împreună, care se iartă în mod regulat, acceptând ca nimeni nu e perfect.
Treburile casnice nu se delegă în funcție de sex, dar pot fi delegate în funcție de aptitudini si plăcerea sau motivația cu care le facem. Sunt momente în viata unui cuplu în care unul din parteneri este mai solicitat profesional sau trece printr-o situație de boală. Celălalt poate oferi mai mult sprijin în familie, fiind suportiv, protector și preluând din sarcinile și obligațiile zilnice până la normalizarea vieții.
Se vorbește frecvent de comunicarea în cuplu.
Uneori ne e greu sa punem întrebări, poate de teama răspunsurilor pe care le-am primi, dar întrebările clarifică ce e normal pentru unul și ce e normal pentru celălalt din ceea ce facem sau spunem.
Fără a pune punctual întrebări nu putem ști ce anume îl înfurie cel mai mult pe partener la noi sau ce îl face să se simtă apreciat important și valorizat de noi. Putem ști direct de la el ce anume și-ar dori să eliminam din gesturile noastre, care cuvinte îl deranjează, care sunt momentele prielnice de a discuta lucruri importante și care ar fi momentele în care îi e dificil să susțină discuții.
Care e atitudinea noastră pe care o interpretează a fi critică și nedreaptă sau lipsită de empatie?
Știind mai multe despre modul de a gândi în relație, putem negocia mai ușor ce putem sau vrem să schimbăm împreună, acordându-ne sprijin.
„Buna comunicare e la fel de stimulantă ca și cafeaua neagră și este la fel de greu să adormi după ea”.
Punerea de acord presupune armonizarea noastră în singurul loc în care putem crea împreună și putem construi un spațiu comun, un loc cald în care a ne fi bine presupune a conta unul pentru celalalt, relația devenind astfel rezultatul unui angajament pentru valori comune în care investim dragoste, timp și energie pentru „noi”.
Conectarea emoțională, cea care ne ține inima și spiritul împreună în fiecare zi, nu va mai fi un efort, ci plăcerea de a împărtăși prin scurte mesaje, sau o cafea, un film, momente romantice sau timp în care ne privim și ne ascultăm.
Astfel, sentimentele de prietenie și încredere devin fără efort pilonii de rezistență ai căsniciei. Asta nu înseamnă garanție veșnică. Presupune doar că avem o construcție cu o fundație solidă, în care dacă vom continua să investim valori, vom primi plus valoare constantă iubirea, pe care o lăsăm moștenire – și nicio moștenire pentru copiii noștri nu e mai minunată decât aceea de a-i învata cum se dăruiește iubire necondiționat.
Psihoterapeut
Cătălina Soare-Hull
Citiți și Risipă de iubire…
