Preludiu (sau, mai bine, Prolog):
Dacă privești lumea din afară
nu poți decât să te gândești la tine.
Între noi și ei
resturile lor și patimile noastre
aceeași senzație de fals în acte
amerizare forțată
și umbre din Valea Plângerii
Când am încetat să iubim nu mai știm
poate că de la început
cutremuram cu gesturi stranii
numere de jonglerie
al dracului de bine ne ieșeau
narcisice aplauze
noi adoram până la moarte
acele ore goale dintre noi
cu ochi mari savuram dezgolirea
răsfățul pielii
Ce mizerabil miroase toamna asta
am adormit sub jar
câte un țipăt de frunze răzleț mai străbate
întoarce capul, îți spun,
căci vreau să mă pierd
dar tu ai rămas pironit într-un loc
din carnea mea
de unde mă privești cu ochi curios
mă cântărești din priviri
(n-am știut niciodată cum faci să rămâi impasibil)
îi spui că n-ai văzut o rochie mai frumoasă
un înveliș mai potrivit
mă vezi chiar fără să-ți dai seama
nu plânge, nu te plânge
ești foarte frumos
am putea trece perechea perfectă
la examenul de topire a banchizelor
inaugurarea aurorei boreale din urmă
să stingem lumina, îți spun,
să ne vedem
pe pipăite
în sufletul gol.
Citiţi şi proză poetică aici.
