Byron: „M-am trezit într-o dimineață și am descoperit că sunt faimos”

36 de ani, o viaţă complicată până la nebunie – aşa spunea despre poet Lady Caroline Lamb, George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron, s-a născut în 22 ianuarie 1788 la Londra şi  s-a săvârşit din viaţă în 19 aprilie 1824 la Mesolongion, Grecia, dintr-o febră care, la propriu, l-a pus la pământ.

Cel care, la 10 ani, devenea Lord, provenea dintr-o familie în care şi numele era predestinat: tatăl său, căpitanul John Jack Nebunul (Mad Jack) Byron, a fost fiul vice amiralului John „Vreme Rea” (Foulweather) Byron. Bunicul său a fost fratele mai mic al celui de-al V-lea Baron Byron, cunoscut ca Lordul Imoral (The Wicked Lord), descendent al regelui Edward al III-lea al Angliei. Mama sa, desigur, o victimă a vremurilor şi a bărbaţilor din familie, crescuţi în maniera şi spiritul unui misoginism atroce şi a unui libertinism „de castă”, descendentă şi ea din viţă nobilă, a fost nevoită să-şi vândă moşiile şi titlul nobiliar pentru a plăti datoriile. Se numea Catherine Gordon şi era moştenitoare a familiei Gight din Aberdeenshire, Scoţia, fiică a lui George Gordon, descendent al regelui James I.

Avea dreptate creatorul lui „Childe Harold”, personaj romantic de o putere vitală extraordinară, călător fără destinaţie, pe care umanitatea l-a aşezat la loc de frunte între cavalerii rataţi, trăind gustul amar al incapacităţii de a fi cuprins în lume şi de a cuprinde lumea în idealurile sale îndrăzneţe.

„M-am trezit într-o dimineață și am descoperit că sunt faimos”, spunea celebrul prieten al lui Keats, alt poet romantic cu existenţă efemeră, despre care am mai scris (aici). Ce boală ciudată i-a măcinat pe toţi aceşti tineri împătimiţi de viaţă şi de dorinţa (şi voinţa) de a schimba lumea prin vocea lor capabilă să mute munţii din loc! Exilat şi proscris, nutrind o permanentă sete de a fi în răspăr cu lumea meschină în care soarta l-a aruncat, caustic în vorbă cu cei „superiori” prin bogăţie şi lux dar lipsiţi de substanţă intelectuală şi morală, Byron lasă câte puţin din sine în fiecare personaj cu care iese pe marea scenă a literaturii universale, atingând, în ciuda vârstei, o celebritate imposibil de atenuat în timp şi spaţiu.

A fost frecventat ca poet de înaltă inspiraţie şi spirit neliniştit de Mihai Eminescu, care a intuit în el profunzimile de nedescris ale unei conştiinţe prea mari pentru vremurile pe care le trăia, şi evocat în consecinţă, explicit adeseori, implicit de cele mai multe ori, în marile sale poeme dedicate condiţiei tragice a omului de geniu.

Ce poate fi mai adevărat decât cugetarea lui: „Cea mai mare tragedie a omului este că el poate concepe o perfecțiune pe care nu o poate atinge”.

Aceasta n-a fost nici măcar o schiţă bio-bibliografică, ci un scurt preambul la un poem intitulat simplu:

Unei doamne

O, dacă Soarta ne unea,
Cum îmi juraseşi, mi se pare,
N-aş mai fi fost, în pacea mea,
De-atâtea nebunii în stare!

De vină tu eşti, deci, deşi
Certat sunt eu, pentru păcate,
De cei ce n-au de unde şti
Că tu ai rupt logodna, poate.

Mi-era, ca şi al tău, curat
Pe-atuncea sufletul, de-aceea
Putea curma orice păcat. –
Azi, altuia îi eşti femeia!

Aş fi în stare să-i zdrobesc
Şi liniştea şi fericirea,
Dar pentru că te mai iubesc,
Nu-l pot urî – aşa mi-e firea!

De când plecat-ai, în zadar
Îmi caut tihna, chip de înger!
Tot ce găseam la tine, doar
La multe caut azi, şi sânger!

Adio, deci, nu te regret,
Nădejdea-n ajutor nu-mi vine;
Mândria însă-ncet, încet,
M-o face să te-alung din mine!

Azi, caut alte bucurii:
În câte o ceaţă zgomotoasă
(Pe gânduri, aş înnebuni!)
Încerc să uit tot ce m-apasă.

Dar chiar aşa, câte un gând
Se mai strecoară prin beţie, –
Şi diavolii m-ar plânge – aflând
Că te-am pierdut pentru vecie!

Să fi fost Contesa Teresa Guiccioli, Lady Caroline Lamb sau poate chiar efemera lui soţie, Annabella Milbanke, sau una dintre sutele de aventuri amoroase cu care a reuşit să scandalizeze societatea britanică… nu vom putea afirma cu certitudine. Dar că a fost un boem (sau, mai degrabă, un dandy, model pe care el însuşi l-a rafinat, iar, pe urmele lui, Oscar Wilde l-a adus la perfecţiune), care a iubit cu pasiunea „iubirii pentru iubire”, asta nu poate fi negat.

P.S.  Hector Berlioz s-a inspirat din poemul lui Byron despre Harold, creând cea de-a doua simfonie a sa, o lucrare cu tentă (auto)biografică, intitulată „Harold în Italia”.